Vivo per lei

Ani la rând am crezut că toată treaba cu leii lui Nuţu Cămătaru e o legendă urbană, adică zău, nu puteţi nega că-i mai uşor să zici că ai lei decât chiar să ai lei.

Mulţi prieteni care-şi făceau, nuş’ de ce, treabă prin preajma casei lui Nuţu mi-au spus că-i adevăr adevărat, că chiar se aude uneori un răget la apus de soare de după zidurile ameninţătoare ale stabilimentului.

Pe de altă parte, am prieteni care cunosc pe câte cineva care şi-a pierdut un rinichi în Bulgaria, care a găsit un pleziozaur în mecburger şi tot aşa, adică în prieteni nu prea poţi avea încredere, mai pun şi ei botu’ la mailuri răspândite de gospodine nealfabetizate ştiinţific.

Îmi spuneam eu cu scepticism că plula mea, răgetul ăla poate e numa’ răgetul din genericul de la Tom şi Jerry sau poate avea Nuţu atunci un cal stricat la burtă, că cai au mulţi oameni care stau la vilă.

Când colo, colecţionarul Nuţu chiar are lei. Şi urşi, şi păsări exotice şi cerbi.

Treaba lui ce le dă să mânce. Nu vreau să intru în aspecte de dreptul animalelor. Dilema mea e alta frăţică.

Pe bune acu’. Înţeleg perfect de ce un mafioso periculos ar avea lei şi urşi, mai ales când eşti cămătarul numero uno gigolo italiano în oraşul ăsta fanariot. Ai mulţi dujmani de care vrei să scapi, îi arunci în groapa cu lei şi cu urşi, te-ai scos.

Dup-aia vin păsările exotice şi curăţă ciolanele. Aşa mă gândesc io, că păsări exotice sunt şi necrofagii chelioşi din Cartea Junglei. Au ciocul puternic şi pot crănţăni ciolanele. Dispare dujmanu’ de tot, nu mai rămâne nimic, mai ales dacă are Nuţu şi o hienă sau un diavolu’ tazmanian. Poate are, şi le-a ascuns sub canapea când au venit mascaţii.

Dar cerbi? CERBI?

Pe bune mă Nuţu, ce dujman e ăla căruia-i spui să moară familia mé, ai până mâine să vii cu cinjdămii dă coco că altfel te dau la cerb.