VasileVasile merge la un moment dat într-un local pretențios din centru, genul ăla unde vin artiștii contemporani să discute despre cât de nașpa sunt dinozaurii ăștia de la Cultură, frate.
Barmanul e un tânăr hipster cu mustața dată cu pomadă, dichisit după moda sec. XIX, probabil jenat de prezența atât de normcore a lui Vasile.
“Iată un domn care cu siguranță știe chestii despre berea de import“, își zice Vasile. “O să-i cer o Hoegaarden, dar o s-o pronunț așa cum se pronunță ea în Flandra la mama ei, [ɦuˈɣaːrdə(n)]. Atunci o să înțeleagă că suntem amândoi niște fini cunoscători și n-o să mai fie jenat!”
Vasile valsează spre tejghea, adoptă cel mai cool aer de care e capabil (*nu foarte cool) și declamă:
“Dă-mi și mie o [ɦuˈɣaːrdə(n)]!”
“Poftim?”
“O [ɦuˈɣaːrdə(n)].”
“Ă… o ce?”
“Vreau și io o Hoie Gardăn.”
“Aaa!”
Cătălin
