Criza refugiaţilor a stârnit în noi toate emoţiile posibile

Pus în faţa unor poveşti atât de crâncene, stai uneori şi te întrebi dacă nu cumva, în adâncul inimii, eşti comunist. Sau poate invers, neo-nazi? E greu să rămâi lucid în vremurile astea tulburi, când tot felul de sentimente te lovesc din toate părţile.

De-aia am şezut şi m-am gândit… (Şi vă rog, citiţi până la capăt. Poate rezonaţi. Sau nu.)

Bă, cine sunt eu să-i judec pe conservatorii cinici care vor să construiască garduri împotriva imigranţilor?

E un sentiment firesc să nu vrei să-ţi împarţi bunăstarea atunci când ai câştigat-o (sau ai căpătat-o). Nici măcar Mîndruţă nu e un sociopat rău când scrie că vin barbarii şi cade Roma. E un om cu o părere umană. Ar putea lăsa impresia că-i un Gică contra, după reacţiile pe care le stârneşte, dar am cumva senzaţia că toooţi oamenii ăia care nu reacţionează sunt de acord cu el. Milioane de shy Tories care, când vine votul, vor pune ştampila pe cine promite că închide poarta Europei. Toată lumea o să se întrebe hei, de unde aţi apărut?, parcă pe internet eram cu toţii nişte hipioţi plini de compasiune!

Aveţi şi voi dreptate, băieţi. În democraţia noastră liberală, şi ea tânără şi fragilă la scară istorică, sosesc zilnic musafiri neinvitaţi. Unii dintre ei abia au plecat dintr-o lume unde “lege” înseamnă ce-a zis profetul acum o mie de ani şi femeia fără batic e curvă.

Dar oamenii ăştia sunt musafiri. (Ce cuvânt drăguţ! Înseamnă “călător” în arabă.) În mai toate culturile lumii, între musafir şi gazdă există o înţelegere nescrisă, cvasi-sacră. Ca gazdă, nu te apuci să-i faci rău musafirului care îţi cere adăpost. Ca musafir, respecţi obiceiurile casei în care te afli. Şocul cultural e reciproc. Fiţi calmi, nu fiţi isterici.

Indiferent că se va întoarce acasă când se termină dezastrul sau va deveni mână proaspătă de lucru în Europa îmbătrânită, momentan musafirul e musafir. Trebuie să fii o gazdă bună dacă vrei să-şi îndeplinească şi el rolul în acest contract, nu? Pentru musafiri răi, am statuat mai demult nişte legi, care nu-l vor ierta doar fiindcă la în ţara lui era altfel. Iar gazdele rele n-au nici o scuză.

Bă, cine sunt eu să-i judec pe socialiştii inimoşi care vor să primim pe toată lumea cu braţele deschise?

E un sentiment la fel de firesc să vrei să-ţi ajuţi aproapele. Unii oameni îl simt mai puternic decât alţi oameni. Bravo lor! (De obicei “bravo lor!” e o chestie sarcastică, dar serios, bravo lor.) Alţii nu-l simt deloc. Treaba lor!

Dacă mă întrebaţi pe mine, a întinde o mână sinceră altor gagii ca tine e o virtute infinit mai mare decât să îngrijeşti căţei vagabonzi sau să strămuţi nisetri din braţul Sulina în braţul Chilia. Merită aplaudat orice om a cărui caritate depăşeşte %-ul ăla pe care-l dă volens nolens la casa de asigurări.

Băieţi, it’s your time to shine. Fuga a sute de mii de oameni din calea unui război teribil e ocazia cea mai bună să arătăm că putem fi solidari în mod autentic şi voluntar. Altfel, până se pun în mişcare toate birocraţiile anchilozate, vine iarna şi o să fie nasol.

Şi ţineţi minte că nu toată lumea vrea să contribuie. Unii sunt pur şi simplu mai preocupaţi că resursele casei, oraşului sau ţării lor au o limită decât că nişte oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată fug de un război despre care au auzit doar la Euronews.

Alţii cred că “invadatorii” sunt nişte jihadişti răi şi sălbatici, din tot felul de anecdote, şi le e frică pentru liniştea lor. Puneţi mâna şi arătaţi-le că există şi anecdote care arată contrariul. Desluşiţi-le poveştile înduioşătoare ale refugiaţilor. Emoţia cu emoţie se tratează, simila similibus. Fiţi înţelepţi, nu fiţi isterici.

Ai zice că ISIS are bani să-şi trimită jihadiştii răi cu avionul. (Foto: Attila Kisbenedek, AFP)

Şi, dacă tot faceţi muncă de convingere, întrebaţi-i ce-ar face ei dacă în ţara lor civilizată ar plesni brusc mămăliga.

Bă, cine sunt eu să judec pe oricine?

La primul semn că vine vreun vânt de război încoace, voi n-aţi da bir cu fugiţii? La dracu, dacă aş auzi la radio că-i din ăla adevărat, cu tunuri şi puşti, aş goni prin sârmă ghimpată şi agăţat pe sub camioane până în Alaska. Poate voi sunteţi mai curajoşi dar eu aş vinde fără preget şi casa, şi televizorul şi boii de la Fiat ca să ştiu că ajung undeva unde pot să scriu bancuri fără să-mi şuiere un obuz rătăcit pe deasupra capului. Cîcat, o viaţă are omul, şi am citit într-o carte că obuzul e neprielnic vieţii.

Să se bată ăia ca chiorii până mor toţi. Poate mă întorc după aia să cultiv pământul rămas gol, după ce l-am căutat de bombe cu un băţ lung.

De fapt, şi fără război, dacă n-aş avea o situaţie mulţumitoare aici şi n-aş putea să mănânc creveţi, aş da bir cu fugiţii oricum, spre locurile alea despre care am auzit în poveşti că-s mai îmbelşugate şi cu oameni aşezaţi. Acu’ tre’ să-mi daţi în cap fiindcă văd la TV şi vreau şi eu?

Probabil câteva dintre obiceiurile mele li s-ar părea respingătoare acelor oameni. Mirosurile din bucătăria mea le-ar fi străine. Accentul meu le-ar suna komisch sau chiar grotesque. (Garantat grotesque dacă vorbesc franceză.) Dar aş încerca să le câştig prietenia, fiindcă nu-s un idiot, şi să le arăt că le iese şi lor ceva de pe urma muncii mele cinstite, fie ea într-o şaormărie sau într-un institut de fizică nucleară. Glumesc, nu mă pricep la nici unele. Dar aş găsi eu ceva de făcut.

În orice masă de 100.000, o bună parte sunt oameni ca noi, care nu-s idioţi, şi-i păcat să sufere de pe urma câtorva confraţi mai puţin înzestraţi. (Ai lor sau ai noştri.)