De deochium et chiloţibus. Alte dialoguri ale lui Platon

Sub un măslin.

– Socrate, mă doare capul, murmură Platon. Nimeni din întregul gimnaziu nu putea să-şi dea seama dacă se alintă sau chiar îl doare capul.
– Pesemne că eşti deocheat, Platon.
– Şi ce să fac, Socrate?
– Acum n-ai ce să faci, poate numai să aştepţi să treacă. Sau să te duci pe viitorul teritoriu al Ploieştiului, unde locuieşte adevărata stră-străbunică a mamei Omida, să te taie sub limbă.
– Au, nu, mi-e frică de falxuri. O să stau aici, sub măslin, şi o să-mi treacă.
– OK.

Socrate răsfoia un papirus cu hieroglife sexi iar Xenofon tocmai crestase un arbust din apropiere şi aştepta să se întărească sacâzul, ca să-l mestece. Platon se ridică iar într-o rână:

– Auzi, Socrate, dar de ce ne deochem?
– Nu ştiu, Platon. Ne deoache cineva.
– Şi cum ne deoache?
– Nu ştiu. Întreabă-l pe Hipocrat.
– Hipocrat a murit.
– Atunci nu ştie nimeni. Vai nouă.
– OK.
– Dar ştii ce am auzit? Că, dacă porţi chiloţii pe dos, nu te mai deochi. (Era iarnă. 10 grade, soare cu dinţi. Vechii greci purtau chiloţi iarna.)
– Pe bune?
– Dap.

Platon se ridică de sub măslin, se dezleagă la şnurul de cânepă al chiloţilor şi îi întoarce pe dos. Nu-i rău. Parcă şi durerea de cap i s-a domolit de la răcoarea chiloţilor, ca atunci când învârţi o pernă pe partea cealaltă.

– Dar dacă deochiul e aşa un flagel al societăţii noastre, Socrate, de ce nu purtăm cu toţii chiloţii pe dos?
– Pentru că, în momentul în care numărul bărbaţilor cu chiloţii pe dos îl depăşeşte pe cel al bărbaţilor cu chiloţii pe faţă, faţa devine dos. Chiloţii nu au prin ei înşişi, din fabrică, o faţă şi un dos. Felul în care îi poartă majoritatea bărbaţilor determină care e faţa şi care-i dosul.
– Deci dacă am fi doar noi trei în cetate şi Xenofon şi-ar întoarce şi el chiloţii pe dos, tu ai fi cel cu chiloţii pe dos!
– Întocmai.
– Fantastic.
– De aceea, Platon, unii filosofi spun că nu ar trebui să zicem “pe faţă” sau “pe dos”, “ci cu eticheta pe dinăuntru” sau “cu eticheta pe dinafară”. La chiloţi, adică.
– Oau.

Un gând începe să îl frământe pe Platon, care îşi trece degetele prin barbă, prinde curaj şi întreabă:

– Dar dacă, într-o zi, în toată Atena ar fi la fel de mulţi chiloţi cu eticheta pe afară câţi sunt cu eticheta pe dinăuntru?
– Aşa ceva nu s-a mai pomenit.
– Dar dacă ar fi, Socrate? Oare ar mai exista deochi?
– Poate că da, poate că nu. Un singur lucru e cert.
– Care?
– Că, dacă în cetate ar veni un barbar – un get sau un un scit, să zicem – care n-a cunoscut niciodată chiloţii, şi ne-ar întreba: “Aceste stranii veşminte pentru gonade se îmbracă cu eticheta afară sau cu eticheta în lăuntru?”, tot am şti ce să-i răspundem.
– Ce?
– Am putea să-i răspundem: “Ambele variante sunt acceptate”.
– Ca “voiam” şi “vroiam”?
– Nu, Platon. Se zice “voiam”.

Câţiva băieţi unşi cu ulei aleargă voioşi prin dreptul măslinului, învârtind un cerc cu un băţ. Platon şi Socrate întorc capul după ei.

– Sau “vream”, adaugă pedantul Xenofon, făcând un balon din sacâz.
– Să mă pupi în cur, Xenofon, oftează Socrate. Nimeni nu zice “vream”.