Utopia Balcanica

Ultima bocitoare

Nu ştiu dacă voi aţi fost în satul Văleni-Deal, comuna Delenii de Vale. (Am întrebat odată de ce se cheamă aşa şi am aflat nişte poveşti foarte întortocheate despre cum satul e într-o vale, dar mai la deal decât dealul pe care s-a ridicat vatra satului vecin, unde e primăria comunei, care deal e într-o vale şi mai adâncă. Oricum, un ochi nedus la ţară vede acolo numai câmpie.)

E un sat ca toate satele din sud, prăfos, nisipos şi torid, unde stau bunicii multor orăşeni şi se plâng că a ieşit foarte puţină ţuică şi nu le pot da pentru acasă decât juma’ de kil, şi pe urmă orăşenii intră de curiozitate pe Google street view şi văd că, atunci când nu sunt ei acolo, toată lumea are pe poartă un carton cu “Vând ţuică, 10 lei kilu”.

* * *

Ei bine, şi dacă veneai la Văleni-Deal într-o zi de duminică, sărbătoare legală sau când tocmai murise cineva, era imposibil să nu auzi încă de pe uliţa principală o tânguire atât de sfâşietoare încât alunga peştii din Argeş. Ţi se părea că scrâşneşte o harpie într-un cuibar căptuşit cu ciolane de păcătoşi. De fapt era ţaţa Coca în cimitir şi bocea pe vreun amărât: unde te-ai dus Grigoreeee… cui ne-ai lăsat Costicăăăă…

Ţaţa Coca era ultima bocitoare din Văleni-Deal, şi era un fel de somitate în domeniul bocetului. Cică în ‘65 fusese trimisă la Bucureşti să-l bocească pe Dej în Parcul Libertăţii, atât de meseriaşă era.

Demult, când mai murea câte o bocitoare, gurile rele spuneau că ţaţa Coca făcea nişte vrăji şi, bocind-o pe rivala răposată, îi fura glasul, ca să poată boci şi mai abitir la următoarea petrecanie. Femeia cu şapte gâtlejuri, aşa i-au zis odată în ziarul judeţului.

Un speaker motivaţional din zilele noastre ar fi putut spune despre ţaţa Coca că “bocetul era viaţa ei” sau ceva similar.

* * *

Acum, ţaţa Coca era o biată iacă plăpândă şi chircită, dar când se punea pe jelit, încă declanşa o alarmă de Dacie din capul satului. Nu rareori, şi mortul pe care-l bocea tresărea puţin.

Atunci când nu era nimic de bocit, ţaţa Coca nu era de văzut. Nu venea la biserică, nu vindea ţuică în faţa porţii. Stătea închisă toată ziua în căsuţa ei şi făcea, presupun, o grămadă de vocalize.

Dar cine s-o bârfească, să ştim şi noi cu ce se ocupa? Că ţaţa Coca n-avea nici urmaşi. Doar pe Adidas, un om la vreo 50 de ani, iertat de dumnezeu şi surd din naştere, care o mai ajuta prin curte. Îi spuneau Adidas fiindcă nimeni nu aflase cum îl cheamă, că era mut şi n-avea buletin, dar purta mai mereu un fes jigărit pe care scria Adidas şi ştiţi şi voi cum pun copiii porecle.

* * *

Într-o zi stăteam cu oamenii muncii la birtul din sat şi a venit Adidas în fugă, împiedicându-se de şireturi şi gesticulând ca apucatul. Ar fi fost dificil să ne dăm seama ce vrea să ne comunice dacă în urma lui n-ar fi venit şi doctorul, care ne-a spus că a murit ţaţa Coca. Atunci am dedus că asta voia şi Adidas să ne transmită. A murit ţaţa Coca.

Aşa că am purces, o mână de oameni, spre coliba ţaţei Coca, să recuperăm pachetul ăla pe care şi-l fac oamenii de la o vârstă încolo – haine pentru înmormântare, lumânări, batiste – şi să-l ducem la pompierul funebru sau cum se cheamă acel domn care se ocupă cu acele pompe.

Nimeni nu-şi punea problema că a murit ultima bocitoare din sat şi dacă ar trebui să improvizăm ceva ca să fie şi ea bocită pe ultimul drum.

* * *

Ce-am văzut când i-am desfăcut sanctuarul ţaţei Coca ne-a perplexat.

Adică deh, fiind bibliotecar în sat de câţiva ani şi văzând multe înmormântări, şi eu eram intrigat de ţaţa Coca, ştiam că-i pasionată, bănuiam că o preocupă ce-o să se întâmple cu arta bocitului după moartea ei, dar nu mă aşteptam la aşa grozăvie.

În coliba de humă, lângă laviţa pe care îşi dormise bocitoarea ultimul somn, uite cum lucea ditamai combina Marantz, cu amplificator, egalizator, toate alea. Şi nişte difuzoare cât mine de mari.

– Ia uite, dom’ profesor, ce făcuse baba cu tot bănetul din bocit, a comentat Şulea, invidios nevoie mare.

Pe una din boxele imense era punga cu hainele Cocăi de înmormântare şi un CD etichetat grijuliu “Bocet pentru mine! Începe la minutu (sic!) 1:24.”

Nu mi-a venit să cred. Femeia se înregistrase bocindu-se pe sine! Mulţi dintre sătenii cu care eram se cruceau deja.

– Stai niţel, nea Şulea, am zis atunci. Mai e ceva aici, în fişierul ăsta imens de tablă. (Era şi un fişier imens de tablă acolo.)

Am tras de primul sertar.

Oau.

Erau acolo sute de CD-uri, atent aranjate alfabetic, cu bocete pentru fiecare prenume imaginabil. În ordine alfabetică. Pe sexe. De la Ada, Adina şi Aglaia până la Zenovia, Zina şi Zoe. De la Abel, Achim şi Adrian până la Zamfir, Zaharia şi Zinedine. Îhî, erau şi nume exotice acolo. Combina aia lucioasă şi fişierul de tablă alcătuiau un tonomat de bocete care putea boci fiecare mort din sud-estul Europei o mie de ani de acum încolo.

Majoritatea colegilor mei de explorare ieşiseră să fumeze ţigări. Eu am băgat puţin CD-ul cu “Vasile”, m-a trecut un fior şi l-am oprit.

* * *

La înmormântarea ţaţei Coca, m-au lăsat pe mine să pun CD-ul cu “Coca”, deşi insistasem că sunt doar bibliotecar şi nu mă pricep la combine audio.

Preţ de câteva minute, vaierul răguşit al bătrânei a stârnit încă o dată praful în cimitir, speriind copiii de ţâţă şi ridicând un stol de grauri din pom. Cocoooo, ce făcuşi Cocoooo, de ce ne-ai lăsaaaat, auăleeeeu, unde te-ai duuuus…

Câteva babe lăcrimau în batistă, Adidas privea în gol fiindcă era surd şi nu înţelegea multe, iar ţaţa Coca din trecut îi bocea ţaţei Coca moarte un bocet. Cel mai îndurerat pe care-l bocise vreodată. Câteva geamuri s-au spart, dar primarul a promis că le va înlocui pe cheltuiala lui.

Pe urmă cineva a aruncat primul bulgăre de pământ şi s-a făcut linişte.

* * *

Deşi tonomatul de bocete exista şi era nou-nouţ, nici un bocet n-a mai răsunat de atunci în cimitirul din Văleni-Deal. Locul ultimei bocitoare a fost luat de câteva oftătoare, al căror suspin e rareori întrerupt de un “Nţ, nţ, nţ”.

* * *

La un moment dat, cică fişierul de tablă a fost remarcat de un etnograf olandez sau belgian, care i-a oferit lui Adidas o grămadă de bani pentru arhiva de bocete a ţaţei Coca. Azi, am înţeles că Adidas locuieşte în Belgia sau Olanda şi e impresarul unor formaţii de world music de mare succes, chiar dacă e surd din naştere.

bocet2

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

camaramotului.ro

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net