VasileFun fact despre mine: am o singură curea, şi aia vai de capul ei, tocită, găurită cu sula. Dacă se rupe şi îmi cad pantalonii?, m-am întrebat eu într-o dimineaţă.
Prea mult timp ai fost omul unei singure curele, vasile, mi s-a confirmat din culise.
Aşa că ne-am suit pe covorul magic şi am luat drumul Palladystanului, cel mai îndepărtat şi neîmblânzit dintre -stanurile Bucureştiului, unde uliţele fără trotuare descriu unghiuri care n-au nici o noimă prin stepa fără de margini, cocenii bat ritmic în geamurile turnurilor halucinante ale sultanului Negoiţă şi legendele spun că ar exista un Decathlon care are curele mişto şi ieftine la raionul de golf. (Curele ieftine de golf! Ca să nu-ţi cadă pantalonii când eşti bogat, pe bani puţini!)
Dar dacă ameninţarea cu căzutul pantalonilor era doar un pretext? Dacă, de fapt, îmi şoptise o pasăre că lângă Carrefour marketul de pe Victor Brauner e un minuscul restaurant turkmen?
Ţi se pare că-s genul de om care inventează pretexte?
…
Deci iată-ne ajunşi la Asia Kebap, un fast food modest cu un nume nu foarte sugestiv, într-un mallişor ataşat de un carfur cu o parcare subdimensionată, în verde de plastic şi umbră de beton, în muzica bântuitoare de chillout a bistroului de vizavi. Distopic.
O tuşă de borhot AI de pe afişajul kebăpăriei ne aminteşte şi mai tare că suntem în ’26. Măcar e curat şi linişte. Două-trei mese afară, alte două-trei înăuntru, câţiva muşterii venind să culeagă pachete, o (bănuiesc) familie de turkmeni prietenoşi după tejghea. Dăm bună ziua, primim bună ziua.
Scanăm cu privirea meniul lu’ Asia Kebap. Carnea de pe tulumbă arată bine, dar lăsăm dönerkebapu’ pe altă zi (deşi mamă, ce poftă mi-e de un iskender). Pizza, burgeri. Ochim pe listă şi un mic dejun turcesc promiţător, cu menemen cu tot. Ia-mi şi de-aia, ia-mi şi de-aia… Uşurel, vasile, nu da în bengă, mai ajungem noi pe aici.
Azi am venit cu un scop.
Azi am venit special pentru rubrica straight outta Aşhabad din meniul micului stabiliment, adică o mână de feluri turkmene.
Sau uzbece? Sau mă rog, central-asiatice. Graniţele sunt ceva fluid. Io oricum am chiulit la -stanuri şi abia ştiu să recit capitalele şi 2-3 bârfe cu dictatori trăsniţi. Chestii pe care nu le găseşti la orice şaormărie, vreau să zic.
Îi întrebăm pe turkmenii prietenoşi care-i faza. Suntem informaţi că nu s-a deschis încă cuptorul de fitci şi samsa (plăcintele casei), dar putem deschide prânzul cu nişte mantî. Colţunaşi, adică.
Spre deosebire de mantî pe care le ştii din Turcia (alea micutze cât un degetar, pe care le mănânci cu iaurt şi bulion), mantî astea central-asiatice sunt mari şi late, umplute cu carne de vită grasă, tocată din bardă, şi ceapă. Zero mirodenii simandicoase – doar o bogăţie austeră (are sens? ordine în dezordine!). Zici că-i şuberecul din vacanţă, dar în varianta mai blândă cu arterele, aburită într-un – cum altfel să se cheme – mantî-kazan.
S-au potrivit cu iaurtul care, în turkmenă, se cheamă gatuk sau gatîk. Vocala lor e undeva între.
Următoarea pe podium, cu voia dumnea-noastră, e dograma, felul naţional nelipsit de la cumetriile de turkmeni, care ne-a cântat aceeaşi melodie rudimentară, dar cuceritoare şi doldora de calorii. Cubuleţe moi de vită şi zdrenţe de lipie (rupte, în mod tradiţional, cu mâna – n-am întrebat) se scaldă în zemurile lăsate de carne, cu un pic de morcov pentru culoare şi multă ceapă pentru dulceaţă.
O mâncare consistentă, pentru un stil de viaţă activ, care implică mult gonit călare prin stepă, tras cu arcul după duşmani şi ocazionalul meci de göreş.
Şi încheiem cu pilaful. (Plovul, dacă vrei să fim oghuji până la capăt.) Ce conţine? Hai că putem intui. Exact. O hălcuţă de carne de vită, o grămadă de orez ferm tăvălit un pic în grăsimile cărnii, franjuri de morcov dulce-topit. Atât. Cucina p(l)overa. Şi ce să vezi, e un basm oriental.
De la pilaful prietenului nostru afgan din Budapesta n-am mai călătorit în altă dimensiune printr-un pilaf. Iar ăla era complex, avea stafide şi prafuri. Ăsta din turkmen-palladystan e atâta: pilaf.
Pentru ca piramida alimentară să aibă, totuşi, măcar un capac dacă nu un vârf, toate astea au venit cu nişte sălăţici, şi ele uleiate şi sărate, proaspete, crocante şi fotogenice.
Le-am stropit, lenghelian, cu nişte Turka-cola, ca să nu uităm că suntem într-un fast food în spate la fostul Policolor şi nu în iurta cuiva pe malul Amu Daryei.
Şi uite aşa, dintr-un prânz rapid în drum spre şopingul de duminică a răsărit o mică sărbătoare a gusturilor simple, cam ca o vizită neprogramată la mamaie dacă mamaie era turkmenă.
Ca la orice mamaie de sorginte turcică acasă, ceaiul negru în lalea de sticlă de la final a fost din partea casei şi la discreţie.
Ni se propune o felie de medovik, dar o refuzăm, nu pentru că am vrea să ştergem cu buretele trecutul sovietic al -stanurilor, ci fiindcă unde plm să-l mai îndesăm şi pe ăla.
Nota: 152 de lei, adică de trei ori 45 de lei plus sucurile. Un scor cinstit. Ne-a rămas câte ceva şi la pachet.
EVIDENT că nu m-am mai dus să-mi iau cureaua aia că nu mi-a mai trebuit.
Încă o zi în care nu mi-au căzut pantalonii.
Săru’mâna pentru masă, sau, în turkmenă, Taňry ýalkasyn, pupa-te-ar Tengri, Asia Kebap din Titanul nou.
Cinstitometrul a răsunat în cele patru colţuri ale Karakumului. (Dacă e pătrat. Ţi-am zis că nu ştiu.)
Asia Kebap e pe Gura Crivăţului nr. 80, la vreo zece minute lejere de gura de metrou Nicolae Teclu (ex-Policolor). Are şi un site cochet, asiakebap punct com, unde îţi arată nu doar meniul şi programul, ci şi nişte reţete din părţile alea. Are şi instagram.
