VasileDin Varşovia nu pot să-ţi povestesc mai nimic că am avut un program ultra aglomerat şi n-am ştiut nici cum mă cheamă. OK, am mâncat o pulpă de gâscă cinstită şi am găsit într-un anticariat o gravură frumoasă cu Bucureştiul. Îi fac o poză profi şi o pun pe instagram mai târziu s-o vezi şi tu.
Dar dup-aia am poposit câteva zile în Budapesta. Cum pot unii să nu iubească această oază de europă din mijlocul orbanistanului, mă întreb. (Srsly, e un oraş vibrant.) Tura asta am decis să şi notez locurile hazlii unde am mâncat, ca să nu le uit. Şi acuma ţi le recomand şi ţie.
Vezi că toate sunt în Budapesta, să nu le cauţi în Bucureşti că mai mulţi au luat ţeapa asta.
Pilaf afgan la Kabul Bahar.
Peste drum de Zsír, bombiţa cu bere şi concerte a străvechiului nostru prieten Kjartan (încă un exemplu de simbioză bar-bucătărie!) se află această gaură minusculă în perete în care un bătrân afgan păros vinde probabil cel mai cinstit pilaf de miel de dincoace de Marea Caspică. Şi bulani, şi samosa şi alte bunătăţi kabuleze, dar mai ales pilaf.
Nuş’ cât a costat, că băusem deja câteva beri, dar îmi imaginez că n-a fost nici scump. Pe strada Népszínház, aproape de parcul Papa Ioan Paul II.
Egusi cu fufu la Olivik’s Kitchen.
Flendurindu-mă pe lângă piaţa Rákóczi (una dintre surorile celebrei hale centrale), uite-aşa – clip clip – mi-a făcut cu ochiul încă un takeaway minuscul cu trei scaune. Mhm, e una din cele 2-3 bucătării nigeriene din Budapesta. Orice ca să-i ia faţa Bucureştiului (care în momentul ăsta mai are zero bucătării nigeriene).
Am nimerit în ziua cu egusi – clasica supă-tocană de vită îngroşată cu seminţele tărtăcuţei eponime, un pic amăruie, un pic fishy, super-călduroasă. Am aspirat-o cu fufu (mămăligă de manioc) şi am băut nişte zobo (ceai de hibiscus cu scorţişoară).
Şi pentru că nu ştiam când mai ajung pe aici, am plusat cu orez jollof (picănţel) şi un bulănel de pui aţos, ca la ţară, îmbăiat într-un sos iute de mi-au suspinat sinusurile. Bawo ni?
Abuz de buuz la Ganbuuz.
I-am zis tipei “I’ve never had buuz in my life” şi m-a pufnit un pic râsul pentru că mi-am dat seama că a sunat ca o mare minciună – mulţam, limbă engleză. Dup-aia mi-am dat seama că oricum era o minciună, dar mai mică. Buuz sună a ceva super misterios dar e de fapt varianta mongoleză de baozî – pâinici umplute, aburite, fierbinţi şi lipicioase. Orice om a mâncat baozî.
Ganbuuz, unde le-am găsit, e o bucătărioară primitoare din Colentina doar că ascunsă pe străduţele prăfoase din preajma gării Keleti. Radio mongol domol, lapte sărat, un tablou cu căluţi, bere călâie de la un frigider scos din priză – probabil fix ce îi plăcea lui Ginghis Han după o zi grea de prădat.
S-a înfulecat o cantitate obscenă de buuz cu porc, pui sau tofu & legume. (De 75 de lei mănâncă doi oameni pe săturate.) Şi salată à la russe, pe care iniţiaţii ştiu că în Mongolia o cheamă niislel (iniţiaţii sunt eu).
Texas BBQ şi chelneri drăguţi la Fat Mama.
O prietenă care ştie Budapesta oleacă mai bine decât noi mi-a zis la un moment dat să mă duc la Fat Mama. Nu boss, nu m-a înjurat – e un local în cartierul evreiesc al Budapestei, pe lângă Szimpla. Genul de local unde nu m-aş fi gândit să mănânc în mod normal fiindcă pare că dacă-l scuturi cad douăzeci de mii de turişti. Şi se amestecă cu ăia 20.000 din ruinele de alături şi dup-aia e complicat să îi pui la loc pe căprării.
Da’ ce să fac şi io, m-am dus. Nu pot să zic că am adăugat cine ştie ce în clasorul de amintiri culinare. Un gulaş ok, o hălcuţă de brisket ok (se lăudau ei cu BBQ-afumătoarea da’ zău dacă o bate pe a noastră din Baicului), o supă de linte bunicică, o bere, o cioacă. Dar sosul iute chiar e iute şi ospătarii sunt extrasimpatici. Nişte eroi. Holy fuck. Să fii extrasimpatic cu douăj de mii de turişti în fiecare zi. Sper că le dă cineva o medalie în fiecare zi. Chiar şi Orban, deşi probabil n-ai ce să faci cu o medalie de la Orban.
Cea mai virilă tocană din oraş la Gettó Gulyás.
Să ajung în Ungaria fără să mă bălăcesc oleacă în patrimoniul gastro al acestui popor cu care împărţim, probabil, tot ADN-ul în afară de gena mustăţii falnice? Ar fi fost de-a dreptul şovin. Aşa că iată-mă şi în această gulăşărie destul de vestită (dar nu atât de plină de turişti şi expaţi ca grilăria antemenţionată), tot pe uliţele din spatele sinagogii.
N-are sens să îţi povestesc tot dezmăţul care s-a derulat aici. Poate numa’ nişte faze. De exemplu rachiul de sfeclă roşie, parte dintr-o gamă întreagă de distilate de legumă a unei pălincării din sudul Ungariei. Sună ultra tembel, dar e limpede, focos şi pământos. Ciolanele cu măduvă. Nelipsita supă groasă de peşte (halászlé). Papricaşul cremos de somn însoţit de o ruladă-budincă obscenă de tăiţei. Pörköltul (pă româneşte, tocana) de vită cu grunji de tarhunya (trahana) traşi în untură. OK OK opreşte-te vasile trăi-ţi-ar că am înţeles.
Şi peste toate astea, clipocind din toate broboanele ei de grăsime ca o măreaţă, dar adormită coroană k. u. k. (închipuie-ţi că vine de la “koaie und kreste”), excelenţa sa, tocana de fudulii şi creste de cocoş.
Îţi aminteşti când găseai unu’ în ciorbă şi te bucurai? Ohoho, dar ce te-ai ajuns, vasile.
Mai sthai şi pentru bulane de broască thai la Bangkok.
Fiindcă între cocoş şi cocos e doar o virguliţă (sau o sedilă pe tastatura de Win XP pe care încă o folosesc eu), n-am plecat din Budapesta până nu am coborât şi în beci la Bangkok, peste drum de piaţa centrală. Ăsta-i un restaurant thailandez străvechi, în sensul că aveam cinci ani când s-a înfiinţat, cu clienţi celebri precum Yoko Ono şi Madonna. Faptul că amândouă sunt încă în viaţă mi-a dat încredere că mâncarea nu e otrăvită.
Restaurante thailandeze bune am mai văzut. Faptul că ar putea exista un model de scaun pă care au stat comod şi curul meu, şi curul lui Yoko Ono? Aceasta ar fi într-adevăr o realizare a omenirii.
Apropo de cur, curryurile (HAI CĂ ŞTIAI CĂ VINE, CITEŞTI BLOGUL ĂSTA DE ANI DE ZILE) sunt cremoase, parfumate şi fix atât de spicy cât trebe’ în Europa. Iar supa tom yum, salata de papaya şi pacheţelele alea diafane au distras cu succes atenţia mesenilor de la puiul de baltă în zamă de curry galben, adevărata vedetă a acestei cântări.
În loc de “în loc de desert”, chiar desert.
Un doboş la Istvan, cofetărie neschimbată din 1950, probabil toamna.
La alea de fiţe e coadă oricum.
Alte gustări?
O bere şi un Street Fighter 2 la Vault 51 (fallout boyul din mine n-a putut rezista). Un concert impromptu la Zsír, că tot ziceam mai devreme. Un film din noul val unguresc (cu nokedli pe post de ciorbă, very demure, şi cu subtitrări în engleză, că altfel n-aş fi îndrăznit) într-un multiplex din 1910.
Iar la muzeul de arte frumoase au băjeţii cea mai mare colecţie de El Greco din afara Spaniei dacă ai şi tu genul ăsta de bucurii perverse.
[…] întristat un pic că s-a închis la Tribes – of, acum iar tre’ să merg la Budapesta pentru mâncare nigeriană. Dar hei, iată că încă pot să mă îmbarc într-o aventură […]