Hello, Abyssinia, restaurantul etiopian din Vitan: injera, tibis şi bună seara la cafeluţă în parfum de tămâie

M-am întristat un pic că s-a închis la Tribes – of, acum iar tre’ să merg la Budapesta pentru mâncare nigeriană. Dar hei, iată că încă pot să mă îmbarc într-o aventură africană (doar că spre partea cealaltă a continentului) luând numa’ 135-ul.

De câteva luni, în Vitan, pe lângă stadion – aproximativ unde era Borgo Margherita odinioară – a apărut un mic restaurant etiopian. Le-a luat ceva chiar şi vitănenilor de vizavi să-l repereze: n-are încă firmă la uşă şi abia s-a înfiinţat pe google maps. Când prietenii mei de pe reţele au început să-l pipăie şi să urle “este!” am decis şi eu că e momentul să fac cunoştinţă cu această bucătărie misterioasă şi rară.

Se cheamă Abyssinia, de la numele istoric al regiunii care a dat lumii mărfuri de preţ precum cafeaua şi jazzul domol al domnului Mulatu Astatke.

Primul semn bun! E vreo şapte seara, locul e semi-plin şi-s singurul semi-român din întregul stabiliment. Habar n-aveam că în Vitan locuiesc atâţia etiopieni. Unii mănâncă, alţii sporovăiesc la o bere sau o cola, într-un colţ bulbuceşte cafeluţa.

Eu nu pot sporovăi în amharică aşa că intenţionez doar să mănânc.

Per total, cârciuma nu e ultra ochioasă şi în nici un caz super fitzoasă – dar miroase frumos a tămâie (alt produs est-african de succes), muzica etiopiană de pe fundal sună vioi (cam în spiritul popului indian, deşi e la juma’ de ocean distanţă), tipa care ne-a întâmpinat vorbeşte bine engleză iar meniul e scurtuţ dar cu explicaţii din belşug.

Am optat pentru două feluri extrem de etiopiene, tibis – bucăţele de vită trase în tigaie cu ceapă, ardei iuţi, usturoi şi rozmarin într-o zeamă lămâios-ghimbiroasă – şi gored gored, care-s nişte cubuleţe de carne crudă tăvălite printr-un praf parfumat care se cheamă mitmita şi conţine ardei iute, extrem de mult cardamom (l-am mirosit şi a doua zi) şi încă nişte ardei iute. Dap, etiopienii nu se zgârcesc la picănţeală.

Toate astea se consumă cu injera, pâinea de toate zilele a ţării cu pricina, care e mai mult o clătită spongioasă uriaşă decât o lipie şi are un miros discret de borş, fiind făcută dintr-o făină lăsată la fermentat. (De asemenea, i-ar băga în spital pe oamenii care au acea fobie de găurele, am uitat cum îi zice.)

*De regulă injera e din făină de teff, o plantă graminee africană, da’ există şi injera din făină obişnuită. Nuş’ ce fel de injera tocmai urma să bag fiindcă bariera lingvistică era cam groasă pentru small talk botanic.

În coşul ei de rogojină, cina noastră de azi e fotogenică şi provocatoare. (Atenţie, suflete sensibile, conţine carne crudă. Am şi io un fetiş.)

Deşi la viaţa mea am mai văzut etiopieni mâncând, am rugat-o pe Rodi (dacă am înţeles bine) să mă înveţe cum se practică înfulecarea prin părţile lor, şi Rodi m-a învăţat: derulezi clătita pe tavă, lingureşti mâncarea pe ea şi rupi bucăţele de clătită cu mâncare cu tot, folosindu-ţi cel mai preţios instrument, mâna dreaptă.

Stânga e pentru alte chestii, ştii cum e protocolul în ţările calde.

(La toaletă au săpun de vase, nuş’ dacă nu s-au prins că e de vase sau e o trimitere haioasă la faptul că mâinile sunt tacâmuri.)

Dacă treci peste acrişoreala nefamiliară a clătitei, mâncarea asta e faching delicioasă. Iutele e iute (mai ales suplimentul de mitmita pentru tăvălit carnea deja tăvălită în mitmita), carnea e proaspătă (am aşteptat trei zile ca să fiu sigur că nu scriu prostii), aromele sunt puternice, călduroase şi prietenoase.

Faptul că am basculat carne cu carne m-a făcut să-mi promit că data viitoare vin cu gaşca şi împărţim yetsom beyaynetu – platoul cu linte, mazăre, spanac, sfeclă şi alte gustărici de post. Etiopienii le cam au cu postul, din câte am auzit.

Juma’ de kil de carne mai târziu, e timpul pentru celebra cafeluţă etiopiană. Bună dimineaţa la opt seara la cafeluţă.

Ştiu că e cam târziu, da’ povestea cineva la un moment dat pe reddit că are un bunic etiopian de 85 de ani care bea 18 cafele pe zi. Pare că cafeaua e importantă în cultura lor.

Mulţumesc în amharică e ämäsäggənallähu, în timp ce cafeaua se cheamă simplu buna. E mai uşor să inviţi pe cineva la o cafea decât să zici mersi. Îmi imaginez cum asta poate duce la situaţii haioase.

Cafeaua e fiartă à la longue într-un soi de ceainic înalt (jebena), ceea ce o face tare şi neagră ca noaptea. A trebuit să-i pun o linguriţă de zahăr ca să aducă întru câtva a cafeaua mea tare şi neagră de acasă. Ceşcuţele se cheamă sini şi n-au toartă şi te cam frigi dacă te grăbeşti. Ca în viaţă. Tămâia e şi ea parte din ritual, ajută să nu te grăbeşti.

Toţi oamenii cu care am schimbat priviri pe aici au fost zâmbitori, primitori şi cred că abia aşteaptă noi musafiri, iar nota de plată a fost rezonabilă (fmm de inflaţie dar săru’mâna Vitan): 130 de lei pentru două feluri de mâncare, două lipii, o bere şi o cafeluţă. Conchidem că e de bine.

Cinstitometrul îi acordă cu entuziasm Abyssiniei titlul de cel mai bun restaurant etiopian din Bucureşti şi singurul. Ne revedem curând că mai am de încercat chestii.

Sper să-şi monteze şi firmă deasupra uşii. Şi să nu se închidă poimâine, cum tind să păţească micile afaceri în vremurile astea interesante.

Oooricum, Abyssinia poate fi descoperită pe Calea Vitan nr. 170A (deschide în fiecare zi la 9 dimineaţa, din câte am înţeles) şi pe instagram şi pe tiktok.

Update: vreo săptămână mai târziu, nu m-am putut abţine.

Platoul cu terciuri minunate de post (linte, mazăre galbenă, năut, sălăţică). Şi o porţie mare de shiro wot (năut bătut uleiat şi ff condimentat, răspunsul Etiopiei la humus). Şi key wot, tocană de vită despre care ai fi jurat că-i ungurească. Şi simplisimul shekla tibis – bucăţi de miel prăjite, păstrate fierbinţi într-un vas cu arzător. What a show!