Şaormele secrete ale Bucureştiului (primul episod). Master vs. Sharo, showdownul sosurilor pe Pache Protopopescu

Mi-am dat seama că, în goana asta haotică după a avea mai puţine kile decât anul trecut, m-am cam rătăcit de un vechi prieten: şaorma. Oleacă penibil să fii al patrulea cel mai gastronom bagabont din oraş şi să nu fii la curent cu noutăţile în şaorma bucureşteană, acest corn semi-salubru al abundenţei care aduce împreună hipsterul şi bombardierul, soroşistul şi aurarul, şantieristul şi corporatistul.

(Nu şi CEO-ul, că ăla mănâncă homari cu unt, da’ mai dă-l în plm că dacă era aşa şmecher sponsoriza blogul ăsta.)

Cum zeul poftelor vinovate mi-a dat bip cu această revelaţie fix când eram la metrou la Iancului, am decis să ies la suprafaţă şi să încep chiar aici itinerarul şaormelor secrete ale Bucureştiului.

Da, ştiu că “secrete” sună mega clickbaity, dar am să le zic aşa fiindcă la Băneasa şi la Dristor şi la Genin a fost toată lumea. Ce sens are orice dacă nu învaţă nimeni nimic nou? Dacă preferi, poţi să le zici şaorme underground, şaorme de cartier, şaorme de interes local, şaorme care nu-s lanţuri cu 7000 de sucursale.

Şi fiindcă-i episodul pilot, o să vizitez chiar două şaormării! Probabil rivale, că-s pe aceeaşi stradă, la cinci minute una de alta. (Am zis că aduc mâncare acasă, deh.)

Prima oprire: la Master Döner, să-i desluşim legenda.

O şaormărie uşor de trecut cu vederea, la primul parter vechi de pe Pache, cum ieşi de la metrou.

*Stai, vasile, care legendă? Păi hai să-ţi zic. Acum vreo doi ani, un recenzor de pe google maps scria că aici a găsit o şaorma făcută ca la carte de Silviu, care ne-a încântat atâţia ani la Haleală la Gara de Nord, iar kebăbarul îi răspundea simplu că au fost vremuri frumoase şi vor urma altele şi mai frumoase. Cineva care vorbeşte aşa despre fucking făcut şaorma la gară n-are cum să fie altfel decât super pasionat de şaorma, iar de Haleală a auzit orice om din oraşul ăsta, chiar şi ăia care n-aveau treabă pe acolo. Cu siguranţă, Silviu e un lup bătrân al acestei îndeletniciri. Probabil chiar o legendă.

Anyway, intru, găsesc un băiat amabil, dau bună ziua, vreau şi io una mare de vită, care costă 38 de lei. La pachet, cu de toate, fără iute, fără cartofi. (Nu te baza pe mine să-ţi zic cum sunt cartofii într-o şaormă. Ain’t nobody got time for that.)

Prima surpriză: am de ales între lipia clasică libaneză şi una mai subţire, îngălbenită cu turmeric. Fancy! Punem în ea varză, roşii, ceapă, pătrunjel, castraveţi muraţi. Bonusuri: ceapă prăjită uscată, un mix de 5 prafuri, un mix de 7 ierburi. Miroase bine toată alcătuirea. Din troaca de fluide non-newtoniene alegem curry, maioneză cu usturoi şi un sos de roşii care pare ceva mai răsărit decât tradiţionalul ketchup la găleată. Toate par nişte sosuri la care cineva a bibilit cât de cât.

Verdictul de acasă: Master Döner ăsta nu se joacă şi face o şaormă concentrată. Nu imensă (500 de grame-ish?) dar intensă. Carnea e niţel ars-uscată, à la Genin, dar are o aromă minunată de seu de oaie care ţi se agaţă în nări şi îţi unge palatul. Sosurile şi prafurile au şi ele personalitate. Ceapa prăjită contribuie la senzaţia generală de crocant. Mă bucur că n-am ales şi extra-opţiunea mujdei (dap, era disponibilă). Ar fi fost over the top. Ah, şi e un pic sărată pentru o seară obişnuită da’ îmi imaginez că dacă veneam de la băut eram pe pereţi de bucurie.

Aş mai? Dap.

Pasul doi: la vecinul Sharo, să vedem dacă-şi merită nota de pe goagle. (Care e considerabilă, adică aproape 5/5, ceea ce indică de obicei o şaormă comestibilă.)

Ceva mai nou în cartier, şi destul de luminos cât să-ţi prindă ochii, firma lu’ Sharo stă lângă vechiul turn Pro TV, pe Pache colţ cu Mătăsari. Înăuntru pare curăţel iar şaormarul e un băiat simpatic cu un accent puternic, ceea ce – OF VASILE DE CE AI PREJUDECĂŢI – indică din nou o şaormă comestibilă.

Ştii ceva, de la voi vreau tot una mare, da’ şi cu vită, şi cu pui. Costă doar 32 de lei, ceea ce e chiar ochei în zilele noastre.

Pare simplu şi fără fiţe ce se întâmplă aici. Optez, tura asta, pentru tzatziki, usturoi şi sosul special al casei. Hăhă, ştiu, dar serios, există un sos al casei, ceva de un gri-bej nisipiu despre care înţeleg că e uşor picant. Ce conţine? Măsline? Nuş’. Nu întreb. Aş mai dori şi varză, şi roşii, şi ceapă, şi murătură, şi salată verde (hm!) în şaorma mea, s’il vous plaît.

OK gata hai să dăm timpul pe repede înainte şi să fim acasă s-o mâncăm.

Dacă am face aicea taoism în loc de golăneală, aş zice că dacă şaorma lu’ Master de mai devreme a fost yang, asta a lu’ Sharo e mega yin. E o şaormă albă, răcoroasă, moale, căreia îi lipseşte doar nişte mentă ca să te facă să uiţi că mănânci calorii pure.

Carnea n-are vreun dumnezeu al ei (jumate din ea e oricum pui, îngheţata de vanilie a cărnurilor) dar e fragedă (bănuiesc că doar pulpele îngheţatei de vanilie). Picănţeala sosului misterios de culoare incertă e doar un gând îndepărtat, şi tot nu m-am lămurit ce fel de sos era. Combinaţia cu tzatziki şi salată verde chiar se pupă. Oricum mai mult decât o să mă pup eu după ce am mestecat la două şaorme.

Aş mai? Da, şi din asta aş mai.