VasileDacă e primăvară, ştii că are Kottarashky cântare în beci la Max Club în Ruse – şi ar fi păcat să nu înfruntăm coada de pe podul prieteniei pentru chestia asta.
E weekendul cu floriile ortodoxe. Cestita ţvetniţa. Mica Vienă chirilică găzduieşte zilele astea de toate: un concurs internaţional de dans, parada modei, oareşce operă, cel puţin trei concerte în diferite cârciumi. Nu vreau să jignesc Sibiul, da’ pentru un oraş cât Sibiul, Ruse e chiar viu.
L-am luat cu noi pă prietenul Alex de la Islaz, mereu dornic să-şi exerseze bulgara (pe care o ştie mult mai bine decât ştiu io esperanto), şi duşi am fost peste gârlă.
Urmează nişte notiţe dezlânate (în nici o ordine anume) pentru că mă grăbesc ÎN ALTĂ AVENTURĂ şi nu am timp să îţi povestesc o poveste.
Fast foodul.
Ca să nu pierdem opera (după mai mult pod al prieteniei decât prevedeam), tragem rapid până pe Alexandrovska, la Hesburger, clona finlandeză de McDo’. N-am basculat niciodată la Hesburger deşi e şi la Bucureşti de ani de zile. Ştii ceva? Nu-i rău.
Pseudo-Big Macul e mânjit cu alte alifii (o maioneză stil McChicken şi ceva brânzos-afumat) iar cartofii sunt mai crocanţi, dar altfel, legat la ochi, nu m-aş prinde.
Opera.
Noroc că bunghesc ceva italiană şi îl ştiu pă povero Rigoletto cam pe de rost, fiindcă (similar cu Opera noastră) Opera din Ruse nu titrează pentru turişti internaţionali. O ocazie excelentă să-mi sporesc cunoştinţele de bulgară. Jenata e nepostoiana!
Măcar funcţionează din nou clădirea Operei. A avut un incendiu urât acum câţiva ani.
Discurile.
Ca orice oraş cu peste 400 de hipsteri, şi Ruse are vreo trei magazine de discuri, dar numai unul e deschis duminica. Se cheamă The Vinyl Countdown. Hazliu.
Ne descuie uşa un bătrân lup de bicicletă prietenos. Arunc un ochi. Preţuri bune. Dar unde-i muzica bulgărească, bossule, că Kraftwerk pot să-mi iau de oriunde. You want some real Bulgarian rock?, mă întreabă. Yes please. Simt că face un pic mişto de mine.
Scoate dintr-o cutie un album Tonika SV. You know Ricchi e Poveri? This is Bulgarian Ricchi e Poveri.
Mâţele.
Mâţe, case vechi, mozaicuri stahanoviste şi o cioată de salam cât degetul meu de groasă pe cea mai Panipat felie de pizza stradală pe care am mâncat-o în ultimii cinşpe ani.
Brunchul.
Nici un city break în Ruse fără cafeluţă şi brunch la Sapiens deasupra falezei. Dacă între breakfast şi lunch e brunch, între dinner şi breakfast e dickfast. Vezi. Asta înseamnă să gândeşti. De-aia mergem la Sapiens.
Ouă atlantice (sau cum le zicea la ouăle benedict cu somon). O veritabilă pulenţă.
Kottarashky & Sando.
Dacă anul trecut l-am prins cu the Rain Dogs (la Balkanik) şi cu the Preachers (tot în Ruse), tura asta numărul căpăţânilor de pe scenă a fost mai mic fiindcă prietenu’ Nikola şi samplerul său erau însoţiţi doar de privirea pătrunzătoare & acordeonul & trompeta lui Sando Sandov.
Spre surpriza întregii asistenţe şi disperarea lui interioară, Alex (venit în civil, fără cobză) a fost invitat şi el la microfon să le zică bulgarilor un cântec bulgăresc. Au fost atâta de impresionaţi. Bartai impresionamentul. Dacă UN NENOROCIT DE POD NOU nu face nimeni, măcar prietenia s-o cultivăm noi.
Unşpe lei o bere în clubu’ de muzici live? Ca în vremurile bune.
Găseşti pe youtube înregistrări cu Kottarashky şi Sando dacă vrei să intri în atmosferă.
Peştele din Seychelles.
Am reuşit să ajungem în sfârşit la Oscar’s, micul restaurant de peşte & steak dinspre faleza Dunării. Legenda locală spune că proprietarul – un afacerist bulgaro-seychellez – aduce peştele direct din insule, şi că oamenii vin tocmai de hăt, din ORAŞE ÎNVECINATE, să mănânce aici.
Ştiu, peak capitalism, kerosen ars, încălzire. Dar azi aveau ton în crustă de susan şi ciozvârte de peşte-spadă (marlin) grilăite, cu chipsuri de banană ne-dulce pe post de cartof şi stropite cu bere River (artizanala locală).
De oriunde ar fi fost aduse, miroseau proaspăt, într-o atmosferă ne-fiţoasă (oppan “ăl mai răsărit bistro de cartier din 2007” style), la nişte preţuri umane – aşa că recomand rezervare.
Consumul de alcool în public.
Am înţeles că oraşul Ruse a interzis anul trecut consumul de alcool în public. Efectul: timp de câteva luni, consumul de alcool în public nu a fost legal, ci doar tolerat şi larg practicat.
Anul ăsta, oraşul Ruse a permis din nou consumul de alcool în public.
Sub verzuiul ameninţător al abţibildurilor electorale AUR-SOS-POT (varianta locală, Vîrjbîzdîganie-something), am sărbătorit acest moment istoric.
Baniţa.
După cum ştie orice balkan brother, baniţa e plăcinta pe aceste meleaguri. Cumpărăm nişte baniţă de la îndrăgita brutărie de lângă primărie, unde se achită doar cash. Cui îi trebe’ zambile când avem un buchet uleios, cu brânză şi praz.
Ca să fie cadoul complet, mergem la Billa să ne luăm zacuscă şi la Pirin Hill să ne luăm ciorapi bio cu păsărele.
Hora.
Post-baniţă, bănănăim un pic prin centru (pe la ora când participanţii la ţvetniţa ieşeau de la sfânta beserică) şi nimerim în cea mai mare horă pă care am văzut-o vreodată. Acum zece ani cred că s-ar fi chemat flashmob.
Ardeiul umplut.
Piaţa e cam pe închiselea, dar uite, împinge-tava de lângă piaţă – mamaia foodcourtului de la Obor – încă mai palpită un pic. E curăţică şi are scaune în formă de labă. Ne aventurăm? Ne.
Culegem roadele cantinutzei: o supă de pui şi una de burtă (modeste), nişte cevapi lunguieţi cu snejanka (adică salată Albă-ca-Zăpada, adică tzatziki cu castravetele tăiat mai gros) şi un airan pentru care chiar nu m-aş da jos din pat.
Le-au mântuit însă pe toate ACEI ARDEI UMPLUŢI cu orez, rumeni (mai ceva ca domnu Radev) şi îmbăiaţi într-un sos dulce-acrişor-lăptos de iaurt, atât de satisfăcători încât înainte să ne cărăm i-am cumpărat pe TOŢI ca să-i luăm acasă PENTRU UZ PERSONAL.
Last, but not least, cartoful.
Un cartof dulce de la Lidl.
Cum să nu fotografiezi tuberculul suprem, destinat să înlocuiască banana în mitologia fanilor formaţiei Valahia din sud-estul Europei şi de pretutindeni.
Puteam să-l mănânc şi să îi capăt puterile, dar am ales să-l las acolo să îl admire şi alţii.
