VasileEram super ultra mahmur în dimineaţa aia când am stat de vorbă cu Farfuriile despre nişte (ei le zic “cele mai bune”, dar ştim cu toţii că asta înseamnă “dă şi tu un shout out către unele care ţi-au plăcut”) restaurante din Bucureşti. La un moment dat am ajuns la rubrica “locuri despre care cred io că nu-s apreciate destul” şi nu mi-a venit nici unul, aşa că am făcut ca ministrul Iordache şi am cerut altă întrebare.
Abia p-ormă, în timp ce savuram un uludağ gazoz în staţie la 253, mi-am dat seama: hei, stai, acum câteva zile am ajuns în sfârşit la albanezii de pe Călăraşi şi mi-a plăcut şi mi se pare că se vorbeşte foarte puţin despre ei.
Flashback! Suntem pe la sfârşitul lui ianuarie şi îmi amintesc aşa, într-o doară, că am tot trecut în ultimii ani pe lângă acest loc care se cheamă Toka. Păi hai acolo.
Mi s-a părut ultra interesant că are un nume albanez (înseamnă pământ în albaneză). Un nume în albaneză e a 2-a cea mai cool chestie după un nume în esperanto, ca Mirinda sau cafeaua Kune.
Am presupus, deci, că e ţinut de nişte albanezi. Am avut dreptate, deşi oamenii nu insistă prea mult asupra acestui aspect: două-trei iatagane pe pereţi, două-trei feluri specifice în meniu. N-am făcut poze cu locul da’ nu e nici mic, nici mare, nici urât, nici frumos. Restaurant de familie. Nu promite mult. Pare că are o terasă plăcută vara. (Acum vreo şase ani a stat o vreme aici Borgo Margherita înainte să dispară în ceaţă.)
Toka se defineşte mai degrabă ca pan-Balkan cuisine şi ar fi culmea să mi se pară tocmai mie că ăsta-i un lucru rău.
Grătare, cărnuri la tavă (OK, astea-s destul de albaneze!), musaca. Vechi prieteni culinari. Cineva în care am încredere mi-a zis că musacaua e bună. Io chiar aş fi vrut să încerc plăcintele (fff albaneze) şi mielul (fff albanez) la cuptor, dar a fost o aniversare mai devreme şi s-au terminat. Chiar nu mă supăr când aud de mâncăruri pentru care tre’ să suni cu o zi înainte, înseamnă că n-au stat doi ani în congelatorul din beci.
În loc de plăcinte, băiatu’ ne recomandă clătitele la cuptor. OK, clătite să fie. Una aşa şi una aşa. Mai alegem nişte trăsnăi din meniu, bem un Nenea Iancu, ieşim la o ţigară.
Şi a început să vină mâncare. Absolut cinstită. În cantităţi.
Clătitele gratinate (una cu brânzeturi, una cu carne – 32 / 35 de lei) sunt rumene, moi, mari şi pline, strict de împărţit cu comesenii dacă vrei să ai loc şi pentru altceva. Gândeşte-te la o lasagna tubulară şi foarte brânzoasă. Me gusta.
Am ciugulit şi din feliile de dovlecel tăvălite prin pesmet grunjos, şi din aşa-numitele “rulouri” (fişicuri? turnuleţe?) de dovlecel & vânătă. Nu pot să-mi ascund vinovăţia când şi astea din urmă revarsă caşcavaluri topite peste caşcavaluri topite. Chill, vasile, are pătrunjel (majdanoz) pe deasupra, e sănătos.
Lipsa mielului la cuptor au umplut-o cotletele de berbecuţ (99 de lei fiindcă suntem totuşi la doi paşi de kilometrul zero). În cantitate impresionantă, apucabile de ciolan, molfăibile toată seara, perfect netunse de bucăţile cele mai bune de grăsime pârjolită şi zgârci.
Vin însoţite de ceea ce albanezii numesc salcë kosi dar meniul numeşte simplu tzatziki ca să nu ne deruteze, că oricum e tot pe-acolo: iaurt gros, strecurat de zer, cu usturoi.
Micul munte de cartofi prăjiţi (crocanţi, corecţi) s-a dovedit chiar redundant. Mal înseamnă munte în albaneză, de unde a păstrat şi limba noastră expresia să te faci cât malul dacă mănânci cartofi.
S-au încercat şi legumele la grătar, şi cartofii dulci la cuptor, şi şniţelul, dar din ce am mai furat de pe masă, obrăjorii de porc la tavă (52 de lei) – îmbăiaţi bine în vin şi gratinaţi şi ei cu MAI MULT BRÂNZET pentru că acestor oameni chiar le place brânzetul – au fost ceva delicios. Ce-i drept, muşchiul maseter e o parte a animalului pe care e greu s-o gherleşti.
Am încheiat cu un parfait (22 de lei) absolut decent dar mai ales cu un trileçe (29 de lei), îndrăgitul desert turco-albanez care e de fapt o variaţie a desertului latino-american tres leches, iar o legendă spune că a ajuns în Balcani o dată cu telenovelele mexicane. Un pandişpan siropos, doar puţin obscen, cu caramel şi lapte condensat şi frişcă şi nuci.
Complimente bucătarului şi câteva gânduri postprandiale.
Just one more bombăneală: io înţeleg, când abia ieşi din umbra bucătăriei greceşti (şi în general, din desişul bucătăriilor balcanice) nu e uşor să-l convingi pe bucureşteanul mediu să zică “hai la albanezi!”, dar chiar aş fi apreciat o ăh… albanezitate mai puţin timidă în meniul lu’ Toka. Când eşti singurul restaurant [orice]-ez dintr-un oraş e bine să profiţi de asta, nu?
Uite, aş fi apreciat o fërgesë cinstită ca la Tirana, mâncare pe care ai noştri o iubesc deja de când a venit încoace sub formă de piperchile ţârgâsite ale machidonilor. E şi uşor de făcut. Sau o tavë kosi ca la Elbasan? Despre aia ştiu doar că există! Sau bragă. Aia stă bine la congelator. Sau măcar dacă traduceau meniul ca să ne hlizim 15 secunde la toate mâncărurile pe bază de pui. Pentru că ştii tu, pui în albaneză, heh.
Am văzut în meniu şi o tavë cu iepure, lucru rar, şi o supă-ciorbă de pui greco-lămâioasă cu nuci, pentru amatori.
Oricum, mai vin aici că mi-a plăcut. Nu e fiţos, nu e preţios, nu e nici măcar o călătorie gastro-culturală într-un cătun străvechi la poale de Korab, e dăcât comfort food ca la cineva acasă (şi brânzos).
Toka are o pagină de feisbuc şi cred că şi un cont de instagram unde poţi să te uiţi la clipuleţe and stuff, iar de găsit poţi s-o găseşti pe Calea Călăraşi nr. 74, la o staţie de Hală şi aproximativ vizavi de Sf. Ştefan.
