Cronici cinstite: Borgo M., cuptorul napolitan din Vitan

Dacă locuieşti în Bucureşti de când hău, Vitanul vechi te duce cu gândul la pizza fiindcă acolo făcea Florina tăvile alea imense acum o mie de ani. Dacă nu, tronsonul dintre Mihai Bravu şi Bobocica nu-ţi spune nimic, poate doar că acolo-i un stadion de rugby unde mai pasc nişte cai.

Chiar înainte să plec în concediu – pe când abia verificasem cât sunt de autentici sicilienii de pe Mătăsari – vecinul mi-a vândut un pont: vezi că mai e un italian rătăcit care are o tavernă la noi în oraş şi face o pizza de-a dreptul comestibilă.

Aşa că m-am dus la Borgo Margherita, pe Calea Vitan nr. 170, lângă stadionul Olimpia.

(La italieni, destul de contraintuitiv, il borgo e aşezarea din afara cetăţii, deci numele chiar se pupă cu împrejurimile.)

L-am găsit exact cum mi-l imaginam.

Sandvişat între instalaţii sanitare şi materiale de construcţii, în spatele unui pridvor unde era cândva mult mai tipicul “La Grasu”, cu ciorbă şi ceafă.

În veranda cu pricina sunt câteva mese unde se şi fumează. Nimic fancy – două muşcate pipernicite atârnând de balustradă, un ventilator şi claxoanele Vitanului. E un loc auster, nu se chinuie deloc să semene cu micul cortile kitschy-pestriţ de pe Mătăsari. Poate doar feţele de masă cadrilate ce mai amintesc de Italia.

Nici corectura stângace a meniului (bogat în bunătăţi italieneşti, e drept), nici “Ne pare rău, nu mai avem mozzarella de bivoliţă”, nici “V-aţi hotărât? Că au mai comandat nişte domni şi am vrea să le băgăm la copt pe toate o dată” nu-mi curmă în totalitate entuziasmul pentru că mi-e foame. Cel puţin nu cât să renunţ.

Mă aşteptam totuşi la un serviciu mai puţin împiedicat, mai ales că pe interneţ domnul Benny Iliano se laudă că mai are două pizzerii la Napoli, şi că face pizza de când stăteau părinţii noştri la coadă la gheare de pui.

Alegem la repezeală două pizze stas – ţărăneasca şi ortolana – şi le aşteptăm, sceptici, în tovărăşia unor beri autohtone cinstite şi ieftine, ca-n cartier. (Mâncarea, în schimb, e chiar scumpă pentru extra-centru dar locul nu-i pustiu – încă un semn bun.)

N-a durat mult. Iată-le.

Poate că n-am prins ziua cu cea mai bogată recoltă de busuioc, dar recunosc că-s plăcut surprins de rezultatul expediţiei.

E o pizza napolitană ca la carte, cu blat subţire şi margini înfoiate, rotunjită & presărată neglijent, poate chiar de un pizzaiolo păros cu o ţigară în colţul gurii.

* Da, se scrie napolitană, nu napoletană.

(Ultima pizză similară – dar în varianta mini – mi-au făcut-o astă iarnă băieţii de la Camionetta, dar niciodată mâncatul de-a-n picioarelea n-a fost felia mea.)

Poate că nu m-aş mai duce la Borgo Margherita decât în zilele cu foarte puţin trafic, dar aş comanda acasă din când în când această pizza frumoasă şi consistentă.

Mâncare: 5/5. Pizza ca sub Vezuviu, şi nu în sensul că ar fi arsă. Serios, e bună. (N-am încercat pastele, dar o voi face.)

Serviciu: 3/5. Nu-ţi vine să iei în braţe pe nimeni. Poate patronul e mai fermecător.

Ambianţă: 3/5. Popas la marginea unui drum nu foarte pitoresc. Dacă treci pe lângă el, nu prea îţi dai seama ce hram poartă.

Scoruri: 4/5. Scumpuţ pentru zonă, dar am crescut în centru şi nu mă sperie nimic.

Şi dacă era vreo îndoială că ar fi treabă italienească, lumea de pe internet spune că s-ar mai fi deschis un Borgo Margherita pe Călăraşi, iar Borgo Margherita neagă că acel Borgo Margherita ar avea vreo legătură cu Borgo Margherita. Probleme de famiglie, cu siguranţă!