VasileMi-era poftă de o pizza weekendul trecut şi mi-am adus aminte că în zona Pache, la doi paşi de Pro TV şi de fostul Sultan, e un locşor deschis de ani buni, despre care auzisem, de-a lungul vremii, o grămadă de poveşti contradictorii.
Unii spun că-i cea mai încântătoare bombiţă din oraş.
Alţii că-i neprimitoare, încropită şi groaznică. Cunoscându-i pe italieni, cele două chiar nu se exclud. S-ar putea să mă aleg, până la urmă, cu o masă cinstită.
Locul se cheamă Belli Siciliani şi-i un mic restaurant ţinut de nişte italieni şi nevestele lor într-o mică fundătură a străzii Mătăsari, mai liniştită astăzi decât acum zece-cinşpe ani.
În curte sunt câteva mese simple, cactuşi, flori, oale. Cel mai mult efort cred că s-a depus în pavajul adorabil – stemele oraşelor din Sicilia pictate pe capace de canal. Cineva se ceartă la telefon în italieneşte. Zburdă copii. Altcineva şi-a lăsat bicicleta în poartă. Cât de pitoresc. Nu vreau să-l laud peste măsură, că încă n-am încercat mâncarea, dar are aerul osteriei de cartier din Italia pe care nu ştii niciodată la ce oră o găseşti deschisă, din pricina siestei şi a altor factori de lifestyle.
Înăuntru, acelaşi decor bazat pe improvizaţie şi suveniruri din Sicilia.
…dar şi nişte rafturi unde stau ingredientele mai puţin perisabile. Din câte am auzit, chiar şi făina şi zahărul sunt aduse din Italia. N-o să mă duc în bucătărie ca să spulber vreun mit, dar pot confirma că am văzut făină şi zahăr italiene în debara. Am văzut şi paste de la Rummo, preferatele mele. Ar putea fi începutul unei prietenii drăguţe.
Răsfoim meniul. Multe sună grozav, unele-s nişte năzbâtii pe care doar italienii le-ar mânca fiindcă le aduce aminte de ceva ce mâncau acasă, ca pastele cu pesmet, stafide şi sardine sau, ăăă, pastele cu varză.
Orientativ, pizzele şi pastele sunt între 20 şi 35 de RON.
Azi am venit pentru pizze.
Comandăm o pizza Napoli (cu salam şi câteva tipuri de brânzeturi) şi o pizza dello stretto (cu ton şi anşoa). Nu aşteptăm foarte mult. Sunt mişto. Subţiri, învârtite prin aer, înşelător de simple, neaşteptat de bogate. Ulei din belşug. Tre’ să mai cer şerveţele.
Am bătut mai multe drumuri prin ţara lor şi pot confirma că-s printre cele mai autentice pizze pe care le-ai putea găsi în Bucureşti.
Obişnuit cu pizzele cu de toate din cartier, m-aş fi aşteptat să nu-mi ajungă pe o măsea, dar după două felii sunt plin.
Stabilim că ne întoarcem să inspectăm şi pastele, nu înainte să punem capac cu nişte cannoli decadente, la 10 lei bucata. Tipa care ne-a servit se lăuda cu o cassata grozavă, însă eu nu mă omor după deserturi pe bază de brânze.
(Între cele două vizite am fost la Animaletto. Nu vă obosiţi decât dacă vă place pizza românească la suprapreţ – cu ingrediente de calitate, e drept – într-o ambianţă de hipstereală generică.)
Câteva zile mai târziu ne-am întors la Belli Siciliani şi am comandat nişte paste.
Ah, şi am gustat un arancino înainte. Sau o arancina. Nu ştiu. Un bulgăre de orez, umplut cu ragu şi alte chestii şi pe urmă prăjit. (Înţeleg că-i un război în Italia între ăia care spun arancino şi ăia care spun arancina.) L-am văzut în vitrină şi eram curios ce doamne iartă-mă e chestia aia.
Am mâncat paste cu ragu la cuptor şi paste cu dovlecei şi creveţi. Despre primele (penne) nu pot să vă zic decât că sosul e gustos. Dacă făceau un ragu naşpa nici nu mă mai oboseam să scriu această recenzie.
Cele din urmă (mafaldine) au fost o surpriză plăcută. Spun asta fiindcă mă aşteptam la explozia de usturoi-şi-cam-atât din pastele cu dovlecel & creveţi care se mănâncă, de pildă, la Verdi. Nu că alea nu mi-ar plăcea sau că aş avea ceva împotriva usturoiului, dar aici am simţit aroma subtilă a dovlecelului, care fusese călit cu consecvenţă înainte. Garizii n-au fost răsfierţi, ăsta-i întotdeauna un lucru bun.
Erau şi vreo două cocoloaşe de făină în sosul bechamel, dar hei, nimeni nu-i perfect şi până la urmă toată ideea e să imităm ceva făcut în casă. Porţia n-a fost deloc meschină, uite-o în poză.
La sfârşit, am clătit cerul gurii cu nişte limonadă în care fusese picurat nişte lapte de migdale.
Cinstitometrul a piuit favorabil în acest colţ neaşteptat de Palermo de pe Mătăsari 47.
Mâncare: 5/5. Ca într-o gospodărie autentică de bucătari mafioţi.
Serviciu: 5/5. Oamenii sunt politicoşi şi rapizi, îţi dau şi explicaţii dacă laşi impresia că-ţi trebuie, chiar dacă uneori tre’ să te duci tu să-i cauţi prin curte.
Ambianţă: 3/5. Evergreenuri italiene la TV şi ciorchini de suveniruri pe pereţi, totul într-o dulce delăsare despre care nu vom afla niciodată dacă-i voită.
Scoruri: 4/5. Pizzele şi pastele nu-s mai scumpe decât în centru. Băutura-i ca-n centru. Nimic spectaculos aici. Fiecare vizită ne-a uşurat de vreo sută de lei.
Facebookul cârciumii e aicişa.
Taietei cu varza facea si si bunica-mea, langa Sibiu, la fel si cu pesmet. Nu ca as fi fan, mai ales la prima reteta, numa’ zic ca se fac si la noi.
pai nu e nici o cearta intre cei cu arancino si cei cu arancina. in sicilia li se spune arancinu sau arancina, in restul italiei arancino. e mai mica decit diferenta intre piure de cartofi si barabuli batushiti.
pastele cu pesmet, fenicul si sardine (cu anchoa de fapt) e foarte traditional pentru sicilia, pasta con le sarde gasesti in toate restaurantele siciliene, nu numai la sicilieni acasa. pentru varza calita cu taietei poti sa te duci si in ardeal, nu exista ardelean care sa nu fi mincat asa ceva de la mama lui.
misto ca exista in bucuresti si chestii chiar autentice.
N-am cunoscut foarte mulţi ardeleni, habar n-aveam dar doar de-al naibii o să-mi fac şi eu tăiţei cu varză :)
Vasile, Vasile, induci lumea in eroare pe internet…Am fost chiar ieri acolo, dupa ce-am citit review-ul tau, avand oarecare asteptari create de respectiva recenzie. Mare greseala…dar mi-o asum, ca asa patesti cand crezi povestile cu cai verzi pe pereti. M-asteptam la Ferrari (bine, nu chiar, pastrand proportiile cel mult o Alfa Romeo din vremurile bune), am gasit un Trabant. Autentic, n-am ce zice. Oamenii aia sunt italieni cum sunt eu ninja. E o fundatura in toata regula; cand am ajuns acolo ne-au asezat la o masa pitoresc plasata intre sarma unde se uscau chilotii si intrarea intr-o pivnita ca la tara. Ragazza care ne-a luat comanda (proprietara?) era un minunat specimen tip Raducioiu, adica stalcea limba romana intr-un mare fel, in timp ce vorbea cu puradeii in semi-italiana. Dup-aia m-am aflat in situatia hilara si nemaintalnita pana acum de a trebui sa explic ce inseamna o limonada :). Femeia mi-a zis ca ei au asa ceva, doar ca adauga nu stiu ce sirop sicilian. I-am zis ca vreau fara, adica doar limonada simpla cu miere in loc de zahar. A cazut pe ganduri, a cerut lamuriri, i-am explicat ca limonada=apa plata+suc de lamaie+miere, a parut ca pricepe, apoi a transmis chelneritei celelalte bauturi si “apa cu lamaie”. “Ok, ciudat”, mi-am zis eu, dar am asteptat. Si m-am trezit cu un pahar pentru vin plin cu apa chioara cu o vaga tenta de lamaie si insotit de o cescuta cu miere. “Pai asta ati comandat..” Nu, dar e ok, poate conceptul e prea avansat pt ei, poate trebuiau instructiuni mai detaliate, n-o sa stiu niciodata fiindca nu o sa revin.
Hai pace si scuze pt comentariul prea lung! In rest citesc blogul cu mare placere, keep up the good work, it’s meaningful! :)
P.S. Mancarea e cel mult mediocra, pizza e submediocra, singura chestie care mi-a placut a fost un ghiveci de legume numit caponatta (cred)
P.P.S. Cine naiba serveste limonada in pahare pt vin?
Îmi pare rău gigi, fii şi tu sceptic vizavi de reviewurile mele că mie tind să-mi placă locuri care nu plac altora şi viceversa :(
Mie mi s-a părut o experienţă foarte similară cu cea din birturile ne-turistice pe care le-am frecventat prin italia.
Încearcă şi pizza de la italienii ăia de care am scris în august :P
[…] eram io mic, zona asta a devenit super-cool în ultimii ani: are festivaluri pentru hipsteri, are Belli Siciliani pentru cannoli şi arancine, are un Naser pentru kebabi, are Nabu pentru burgeri în parfum de […]
[…] comandat însă mai demult, pân’ glovo, îmi amintesc doar că au fost mai buni decât la Belli Siciliani pentru că erau mai […]