Low costul de grija altuia

Cre’ că aţi observat de pe feisbuc că tocmai m-am întors de prin părţile săseşti. O scurtă trecere în revistă, cu poze şi probabil în rime sprinţare, mai târziu.

Da’ până atunci trebuie să las posterităţii nişte informaţii utile, fiindcă rar se întâmplă să cauţi cele mai ieftine locuri pe interneţ fără să te mânce gândacii. Sau matale să mănânci licheni, cum făceau alte mamifere pe acele meleaguri.

E o chestiune de bulan, bănuiesc, da’ pot spune că mi-am antrenat oleacă şi flerul de-a lungul a ani de zile de agăţat gazde prin gări de provincie. Orişicum, băieţii cari m-au cazat merită niţică reclamă gratis pentru că s-au dovedit a fi băieţi de ispravă.

Căutându-mi de stat două nopţi în Braşov şi descurajat fiind de procedura de rezervare de la pensiunile ăstora (să vă virez juma’ de bani în avans? vă mulţumesc pentru încrederea dî-vs. în clienţi, domnule Hilton), am nimerit fix în buricul târgului, la Casa Peter, o casă unde un sas (Peter) închiriază patru camere, la circa nouăj’ de lei dubla, mai mult sau mai puţin, în funcţie de cât stai. Spaţiul e generos, utilităţile sunt utile (tv-ul cam cu purici, interneţ fără fir care merge binişor, frigider, uscător de păr).

Am nimerit la demisol (geamuri ample, totuşi) unde cine-i mai sensibil ar putea percepe un iz discret de igrasie, că deh, casă veche de când lumea!, da’ pe mine nu m-a deranjat acest fapt, poate doar că mi-a stârnit oleac’ de nostalgie după hotelurile comuniste de la Eforie, minus detaliile mai hardcore gen stalactite şi stalagmite sau furnici în veceu.

Una peste alta, având în vedere că cazare mai bine plasată n-ai să găseşti la banii ăştia, recomand cu căldură pre acest domn teuton. Dânsul, deşi a fost destul de zelos în a ne explica ce n-avem voie să facem în camerele lui şi cum să mânuim diferitele obiecte ca să nu le stricăm, s-a dovedit totuşi om serios şi degrabă răspunzătoriu la telefon. Şi proprietar al unui pisoi de vreo douăşpe kile pe care îl scoate la plimbare mai ales noaptea.

Controlu’ antidrog, acu’ şi cu filtru pentru iarba mâţei.

În schimb nuş’ cum să judec Pizza Roma. Multă lume îi laudă; mie mi s-au prezentat cu ingrediente ieftine (nu că aş avea ceva împotriva lor “din oficiu”, vezi mai jos) într-o încropeală mediocră. Şi cu o salată Caesar departe de cum ştiu eu c-ar trebui să fie o salată care poartă acest nume, deşi bunicii noştri ar fi ştiut cu siguranţă să privească dincolo de amănuntu’ ista şi s-o aprecieze. În război sau aşa.

În imagine, o salată fără dressing. Nup, nici măcar o vinegretă banală sau maioneză.

La Sighişoara am nimerit tot la o Casă, Casa Sighişoreană pe numele ei, încă un gheşeft foarte bun: 80 de lei dubla, la câteva minute de toate cele turistice şi la doi paşi de un butic de ţigări.

Plusuri, care va să zică: parcare în incintă, super curăţenie în camere şi-n budă, televizeur (de data asta fără purici), interneţ cu acoperire pe peste tot, acces la bucătărie cu frigider şi loc de luat masa. Pent’ că pensiunea e work in progress, curtea aşteaptă un pavaj nou şi nişte verdeaţă, da’ la banii ăştia nu se aşteaptă nimeni să stea într-un tablou de Monet, ce pula mea.

În plus, proprietarul e un ardelean jovial care ţine, cu deschidere la aceeaşi ogradă, şi o făbricuţă unde se produc suvenirurile odioase cu Dracula pe care toată lumea le iubeşte: căni, scrumiere, alea-alea. Dacă-l prindeţi prin preajmă poate să vă arate cuptoru’ de suveniruri odioase, atelierul unde-s pictate suvenirurile odioase, magazia de suveniruri odioase. Da’ cică afacerea cu amintiri din România merge naşpa rău de când au intrat chinezii pe piaţă.

Ai vaant tu saac iur kitsch!

Ah, cât despre mâncat şi băut studenţeşte în Sighişoara, Concordia (vis-à-vis de Jo, unde-am mâncat bine acum mulţi ani, lângă piaţeta H. Oberth) stă bine la capitolul pizze şi paste fără pretenţii, făcând din aceleaşi salamuri de hipermarchet un potol mult mai sănătos decât prepară braşovenii menţionaţi mai sus.

Moldovenii di pesti prut ar zice macaroani cu cârnăţei. Noi zicem bucatini cu cârnăciori.

Cafeneaua Julius are, la opt lei jumatea de kil, un vin valah de Dealu Mare foarte mişto. La concurenţă cu Recaşu’ la doi lei cincizeci paharul cari se găsea în locanta aflată oleacă mai la vale, tot pe strada Morii. Primii au pian, ăi’lalţi, păcănele. Numa’ de-aş putea fi în două locuri simultan ca şamanii.