VasileIo-s super ocupat zilele astea dar nu puteam să nu-i dedic o odă lui Eduard “Trololo” Hil, care ne-a părăsit astăzi, la vârsta de 77 de ani frumoşi.
Eheu fugaces, Postume,
labuntur anni! eheu!
acu’ serios, fără glume,
io mă cac pe lira ta, Orfeu.
C-o forţă care-ar face ţăndări zece veceuri
instalate unul peste altul.
Păi unii se screm până fac AVC-uri
să desluşească adâncul şi înaltul,
unii caută toată viaţa
pătimaş, febril, până când într-o zi crapă
şi abia au atins suprafaţa
subţire ca o foaie de ceapă
a ceea ce poate fi aflat despre om,
despre pom, despre atom şi despre mai câte! –
săracii. Până văd monocrom
şi feţele li se fac mici şi urâte.
Şi intră din senin nu un corifeu,
ci individul ăsta obscur
(insist, Orfeu:
băga-ţi-ai-o-n cur
de liră şi curu-n alt cur după aia!),
aruncă un ochi peste toată hărmălaia
şi zice “mă numesc Eduard Hil, bariton sovietic
(dintre toate naţiile…) –
şi-am strâns la un loc tot ce-i frumos şi poetic,
muzele, ondinele, graţiile
din întreg univer-”
şi brusc le scoate de la rever,
făcute ghem, de dimensiunea unei nuci,
c-un aer de “pula mea, mare scofală,
e un fel de biluţă de muci
filosofală“.
“Puteţi constata cum încap,
cinstită adunare auditorie,
în şapte foneme puse cap la cap
milioane de ani de istorie.
Mii de vieţi jertfite-n al omenirii templu
pe diferite altare
(cum ar fi, de exemplu,
al picturii sau al biologiei moleculare).”
La un semn, biluţa se desface, poc!,
sub privirile a sute de savanţi şi poeţi
care se aflau atunci în acel loc
(şi ale celor care urmăreau pe interneţi
evenimentul, de acasă),
într-o silabă tro
ceva mai tăioasă
şi încă două lo.
Morţi sunt toţi zeii!,
am văzut şi io, care mă uitam pe gaura cheii.
Acum mulţimea pleacă să-şi vadă de treabă
zicând “ce mişto –
o silabă, a doua silabă şi-nc-o silabă.
Tro lo lo.”