Saga bulgărească continuă. Dap, încă o aventură cu muştar

V-am spus eu la un moment dat cât m-am distrat acum câţiva ani, când am mâncat nişte mici bulgăreşti.

Dacă n-aţi citit, o puteţi face acum şi vă puteţi hlizi de neputinţa mea. O merit, fiindcă m-am dus acolo cu temele nefăcute. (Nu că aş şti cum e să faci teme, am fost un maestru al fentei de-a lungul procesului educaţional. Într-o zi am să vă povestesc şi cum mă prefăceam că citesc teme care nu existau şi luam zece.)

Dacă n-aţi citit şi nici nu vreţi, vă zic pi scurt: n-am ştiut cum se zice muştar în bulgăreşte şi nimeni nu înţelegea ce voiam şi a fost de cîcat. Când în sfârşit mi-am adus aminte termenul potrivit, micii parcurgeau meandrele digestiei.

Ei bine, neconcepând să port toată viaţa stigmatul umilinţei galbene la care-am fost supus, m-am dus acolo să mă răzbun.

…că tot eram în zonă, după o binemeritată prăjeală la Doi Mai, unde era aglomeraţie. La bulgari nu e aglomeraţie, fiindcă litoralul lor nu-i jumătate ocupat cu bălţi şi cuiburi de cocostârc, iar ei sunt numa’ şapte milioane, sau câţi or fi de fapt, că dacă tai un sat bulgăresc cu maşina şi te joci pe bancheta din spate “bé o duşcă când vezi un bulgar”, toată lumea ajunge la destinaţie trează. Sunt multe locuri pe litoralul bulgăresc unde-i aerisit şi mişto, ca Vama Veche pe vremea când nici unul dintre ăştia care zic că Vama Veche nu mai e ce-a fost nu se născuse încă. Bănuiesc, fiindcă eu nu merg în Vama Veche, mi-e frică de copiii care fac chetă pentru ţigări. Dar divaghez.

M-am dus la locul cu pricina ştiind exact (mă rog, aproape exact) cum se zice muştar în bulgăreşte, gata să le iau tot muştarul, să-l gâlgâi cu poftă ca pe un hidromel al zeilor nordici, să-mi torn apoi tot ce rămâne în creştetul capului, şi să râd ca un scelerat în faţa tuturor celor şapte milioane de urmaşi ai lui Asan. V-am făcut-o, grădinarilor!, v-am luat muştarul! Muhahahaaaştarul!

Şi am debarcat.

Restaurantul (unde am văzut-o o dată şi pe Stela Popescu, v-am spus?) nu mai era atât de ponosit, în sensul că veceurile fuseseră deparazitate de scolopendre şi tarantule şi căpătaseră un aer post-Revoluţie industrială. Berea cea mai ieftină, Ariana lager blondă, dispăruse din ofertă, unii ar presupune că graţie lui Elie Wiesel.

Despre barul de pe plajă nici nu mai zic, căpătase acoperiş la veceu. Omg wtf. Din păcate, şi manelele bulgăreşti fuseseră înlocuite cu un post de radio de larg consum, ceea ce m-a trimis dezamăgit înapoi sus, la restaurant.

Chitit să mănânc mici şi pârjoale bulgăreşti şi pregătit să port o grea luptă lingvistică cu trizomia debilitantă cu care păreau mai demult că s-ar fi născut toate ospătăriţele localului respectiv, cea mai mare surpriză a fost să constat că ospătăriţele sunt altele, noi-nouţe şi simpatice.

Şi nu-s de oricarele, ci unele fără ticuri dubioase şi uitături belicoase (am recunoscut şi o chelneriţă din garda veche, dar până şi dânsa cred că primise flori în ziua cu pricina).

Şi care, imediat ce am trecut de faza cu salutu’ şi s-au prins că nu sunt din seminţia lor, bungheau oleacă de engleză.

O coca cola, un rând de Şumensko, o îngheţată la ulcică, o şopska salata pentru ăla, o şkembe pentru ălalaltu’, aicişa un tarator, acoloşa o movilă de hamsii…

Şi vine momentul adevărului adevărat, momentul adevărului care pune capăt tuturor momentelor adevărului.

Pentru Vasile, doi mici şi două pârjoale.

“With garciţa.”

Fata zâmbeşte, semn că a înţeles exact ce vreau. Mă corectează grijuliu, ca o mamă care-şi învaţă copilul nemţeşte.

“Gorciţa…”

Garciţa, gorciţa, ce mai contează. Sunt răzbunat! Bulgaria ştie că vreau muştar. Estul Europei ştie că vreau muştar. Micii bulgăreşti încă n-au sărit pe grătar şi întreaga lume ştie că voi primi, voi mânca şi voi plânge muştar bulgăresc, galben ca aurul conquistadorilor! În sfârşit voi împerechea micii bulgăreşti cu geamănul lor pierdut în maternitate, cu crema dulce-iute a victoriei! Dumnezeu exis…

“Sorry, is don’t have gorciţa.”