Justiţia românească. Ce-am avut, ce-am pierdut, ce riscăm să mai pierdem

În principiu, orice problemă ai avea, într-o democraţie lucrurile pot avea o finalitate garantată: accesul la justiţie.

Să discutăm cât mai concret, dând exemplele a căror frecvenţă ne tulbură.

Dacă te muieşti cu vecinul că el dă găuri cu bormaşina la 10 seara, când tu vrei să te uiţi la meci şi nu auzi sunetul acela atât de plăcut al seminţelor sparte, gâlgâitul Norocului în pahar sau răgetele precambriene ale comentatorilor sportivi, în principiu poţi chema poliţia, apoi, pentru că eşti nemulţumit că poliţia a luat şpagă şi ăla tot dă găuri, tu te poţi adresa unei instanţe.

Acolo poţi să spui că te-a deranjat vecinul, primind o veritabilă compasiune de la judecător, care înţelege perfect ce înseamnă sunetul acela de sămânţă spartă pentru tumultuoasa viaţă interioară a unui cetăţean onest.

Poţi spune că te-a deranjat şi josnicia poliţistului, care ia şpagă cu o neruşinare soră cu nesimţirea, creând în societate un disconfort psihologic, de tipul “Adică unde ajungem dacă toţi dăm şi luăm şpagă aşa, mereu?”, cu toate că angoasa nu se justifică, pentru că realitatea coruptivă îndepărtează teroarea posibilităţii pe care reziduurile sănătoase ale minţii românului o întrevăd. Prea complicat? Am spus că suntem toţi şpăgari.

În instanţă, tu, cetăţeanul binecrescut, cu demnitate, integritate şi valabilitate a actului de identitate, vei descoperi însă că lucrurile nu stau deloc aşa, că în loc de compasiune primeşti de la magistraţi maximum o băşină pe coridoarele tribunalelor şi că toată hârtia pe care sunt scrise legile nu ajunge să şteargă căcatul care se mănâncă în sistem.

Ca absolvent de facultate de drept şi, mai mult, licenţiat pe bune, cu lucrare de diplomă necopiată, ci redactată migălos şi cu trăire politică, provocată de vârsta fragedă, pot mărturisi că am oblicit întrucâtva cam care e starea generală, cam până unde merge impostura balaurilor în robe, cam cât de adâncă e incompetenţa unor procurori şi ce minţi înguste, tarate de prejudecăţi au unii judecători.

Lăsând la o parte ocultismul, puterea cristalelor, precăderea zodiacului, în care cred mulţi judecători, sau părerile viciate religios despre viaţa de cuplu, magistraţii noştri n-ar putea decide nici care două produse de acelaşi tip dintr-un magazin sunt mai scumpe per kilogram, darămite să constate şi să sancţioneze infracţiuni economice cu o complexitate superioară unei nebateri de bon pe casă.

Revenind la traumele cetăţeanului onest rănit de abuzul de bormaşină şi de climatul de nesiguranţă creat de şpăgari, a-l îndemna să-şi caute “dreptatea” în justiţie (cât de ironic) e mai mult decât uşor anormal.

Nu poţi spune că orice conflict se poate tranşa în instanţă, pentru că deşi ar trebui ca acolo să înceapă, de fapt acolo lupta se încheie. Când ai ajuns în justiţie eşti deja înfrânt, orizonturile tale nu se deschid, ci te trezeşti, uneori la propriu, într-un beci obscur în care bâjbâie escrocii, poltronii şi şobolanii de parchet.

Totul durează şi pare să nu se termine niciodată, oricâte hotărâri s-ar lua, cu toate că în viaţa reală deciziile sunt mereu atât de simple. După câteva înfăţişări începi să lăcrimezi, pentru că realizezi că acum nici nu mai poţi să scapi, eşti obligat să tot dai pe-acolo şi, fi-r-ar a dracu’ de viaţă, dacă nu vii te paşte mioritic amenda.

Acolo îţi închei socotelile cu raţiunea.