Cu puţa cocoşului la gura sobei: 7 nume de animale şi plante din popor

Deşi adresa lui din buletin e Grădina maicii domnului nr.1, nimic din ce e anatomic nu i-a fost vreodată străin. E vorba despre ţăranul moldo-valah, oficial cel mai pios ţăran ortodox de peste 3000 de ani, care însă n-a fost niciodată un ruşinos, ci un connaisseur de pornografie, exact ca Crengii şi Eminescii şi Sişu şi Puya care-au descins din el.

Atunci când găsea o floare care-i amintea vag de un carici, ţăranul moldo-valah o culegea şi o arăta tuturor prietenilor săi, şi dacă cumva tulpina încovrigată a plantei cu pricina semăna cu cariciul lui Ion, denumirea de cariciul-lui-Ion putea rămâne preţ de sute de ani în uz, pentru că de ce nu!, şi pentru că şi Ion se mândrea cu chestia asta.

Nu-i nevoie să umblăm din sat în sat sau să consultăm antologii de folclor prin biblioteci mucegăioase. Folosindu-ne numa’ de dexonline şi dicţionarele lui de secol XX, trecute prin filtrul ipocrito-pudibond al cenzurii comuniste, putem constata cum au supravieţuit în taxonomia populară o grămadă de porecle îndrăzneţe. Şapte dintre ele sunt mai jos.

Pietrarul, un peşte prost etichetat de Dicţionarul academic (2002) ca Aspro zingel, pentru că de fapt doar Zingel zingel şi Zingel streber locuiesc în râurile noastre, se cheamă în popor pula-ciobanului. Nemţii îi zic Streber, adică “cel care îşi dă silinţa”, iar Scriban (1939) spune despre el că e un fel de peștișor numit și sulă.

Tot pula-ciobanului a mai fost botezat guvidul de baltă, un alt peşte foarte mic şi fără valoare sportivă sau alimentară. Ce dezonorant, ciobane Ghiţă din reclamă!

Mult mai impunătoare decât boişteanul amărât de mai sus este pula-calului, o ciupercă de pădure căreia Linnaeus n-a ezitat nici o clipă să-i spună Phallus impudicus, adică pulă neruşinată. E comestibilă când e încă tânără şi fragedă, pe urmă e doar hazlie. Şi pute urât, a hoit, cum fac multe ciuperci care se propagă cu ajutorul muştelor de cîcat.

În Muntele vrăjit al lui Mann, dr. Krokowski explică despre pula-calului că-i un burete dessen Gestalt an die Liebe, dessen Geruch jedoch an den Tod erinnert. Adică al cărui aspect aminteşte de iubire, dar al cărui miros te duce cu gândul la moarte.

Apropo de ciuperci, fiind băiet şi păduri cutreierând, îmi plăcea la nebunie să strivesc cu piciorul corola de minuni a lumii nişte bureţi rotunjori, umflaţi, care când îi călcai făceau poc şi răspândeau un norişor verzui sau gri de spori. Eu vedeam treaba asta ca triumful umanităţii asupra ciupercăriei, neştiind că eram de fapt unealta ciupercii, ajutând-o să se înmulţească. O lecţie preţioasă de viaţă.

Bureţii cu pricina se numesc în popor băşina-porcului, băşina-calului, băşina-vulpii sau băşina-lupului. O întreagă menajerie stricată la burtă. Muzicanţii din Bremen, numai că pe partea cealaltă, ar spune fraţii Grimm.

Denumirea latinească (Lycoperdon sp.) ţine cu lupul, atribuindu-i lui singur meritul pentru întreaga flatulenţă. Intelighenţia interbelică (tot Scriban, 1939) avea însă o predilecţie spre Beșina porculuĭ, un fel de cĭupercă (lycoperdon gemmatum).

Mult mai devreme decât ciupercile, la scurt timp după topirea zăpezilor, mediul forestier se umple de urzici moarte (Lamium purpureum). Le ştiţi fără îndoială, seamănă cu urzicile numai că nu pişcă şi au floricele mov. Se înrudesc cu multe alte buruieni aromatice precum izma, sovârful sau spichinatul (OK: menta, oregano-ul?, levănţica).

Iar ţăranul român le-a zis pizda-ţigăncii, pricină pentru nenumărate bancuri care-s rasiste, dar sunt bancuri.

Şi dacă codrul are vulve şi penişi cât cuprinde, să nu credeţi că n-are şi ţâţe. Nu foarte sexi, însă, pentru că-s ţâţa-oii, ţâţa-vacii, ţâţa-caprei, ţâţa-mielului şi ţâţa-fiului (?).

O sumedenie de alte plante din flora spontană, folosite în medicina băbească sau ca ornament, unele extrem de otrăvitoare, cum sunt spânzul (Helleborus) şi mărul-lupului (Aristolochia, care dă nefropatia balcanică! şi cancer! şi probabil SIDA), au fost poreclite în popor coaiele-popii. Da, potrivit unui expert de acum 2000 de ani, există varii similitudini între fizionomia unei flori şi a unui popă, cum ar fi coaiele.

Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, care au cules denumiri dacice de plante medicinale, se jură că spânzului i se spunea de către strămoşii noştri prodiarna. Iată, deci, cum se numeau testiculele preoţilor daci: cam cum mi-aş boteza eu firma producătoare de zăpadă artificială.

În cele din urmă, la fel de neimpresionantă ca puţa unui cocoş în carne şi oase, puţa-cocoşului (Listera ovata) e o buruiană comună din familia orhideelor*. Pentru că orhidee nu sunt doar alea exuberante din supermarket, ci şi puţa-cocoşului.

Şi dacă încă nu v-am stârnit mila, în 1992 puţa-cocoşului a fost desemnată Orhideea anului în Germania.

*Ştiaţi că şi denumirea de orhidee vine de la cuvântul vechilor greci pentru coi?