VasileDacă nu ţi-a plăcut Bacovia când erai puştan, ai fost un ciudat.
N-am dreptate? Toţi am zis la un moment dat: uhuhu!, sufăr că mi se schimbă vocea sau că îmi creşte o ţâţă mai repede decât cealaltă, viaţa s-a terminat, mă încui în camera mea. Moarte, plumb, cimitir, catafalc (am paişpe ani şi nu ştiu ce e un catafalc, dar sigur e ceva profund, whatever, gen), noian de negru. Îl înţeleg pe Bacovia, coaie.
Acum, să mor dacă-l mai înţeleg pe Bacovia. Ce pana mea nu ţi-a convenit, Bacovia?
George Andone Vasiliu, cunoscut adolescenţilor ca Bacovia pentru că Vasiliu nu era suficient de tenebros, a trăit foarte mult. A luat o căruţă de premii pentru poezie. A avut mereu un loc călduţ de muncă la stat şi a primit pensie de la Uniunea scriitorilor. A fost însurat timp de 30 de ani cu o tipă care-i făcea toate mofturile de poet.
Of, Agatha! Mă devastează ideea că trebuie să merg tocmai până la poştă să-mi iau renta lunară de 10.000 de lei. Scrie-voi despre bătături, asemuindu-le cu un corb însângerat.
Pe bune, dacă eram Bacovia, tot ce scriam glorifica viaţa. Scoteam o carte de self-help. Eliberează-ţi curcubeul interior, de George Bacovia. Îmi luam şi un nume de autor mai ne-sumbru. Eliberează-ţi curcubeul interior de George Happy Ţuţumuţu.
Când a murit, a murit de moarte bună. Nu ştiu exact ce avea, dar când mori la 75 de ani, e moarte bună chiar şi pentru un om care n-a trecut prin 2 războaie mondiale şi o tuberculoză.
Ultimele cuvinte ale lui Bacovia? Vine întunericul. Mamă, cât de serios. Zici că-i albumul lu’ Negură Bunget, frăţică.
În timp ce George Vasiliu alias Bacovia alias Nocturnus Lacrimosus făcea puşchele pe limbă de la prea mult ceai şi asta-l împingea să scrie încă un lamento funebru, un alt George se năştea cu 5 ani mai târziu, murea cu 20 mai devreme şi chiar ducea o viaţă de căcat, dar avea demnitatea să scrie ceva suficient de ne-întunericos cât să nu placă (aproape) nimănui în adolescenţă.
George Topîrceanu. Nume cinstit, de buletin, cu î din i. Un gagiu pe care nu l-a cocoloşit soarta. Trimis pe front în 1913. Trimis din nou pe front în 1916. Prizonier de război între 1916 şi 1918 (Matale ai fost la război, Bacovia?! Să te aud.) Studii eşuate. Alcoolic. Căsnicie eşuată. Alcoolic. Cancer de ficat. Mort la 51 de ani, după o prelungă suferinţă întreruptă doar de alcoolism şi de tovarăşul nelipsit al alcoolismului, băutura.
Totuşi, martorii mărturisesc: Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere. (Demostene Botez)
Dap. Ai auzit-o, şi nu de la mine, de la unul pe care îl chema Demostene. Topîrceanu, beţiv trecut prin lagăr, avea atâta demnitate încât a refuzat să devină un alt Bacovia, preferând să râdă cinstit şi să-i facă pe alţii să râdă aşijderea. De manierele colegilor de breaslă (Parodii originale), de bacilul Koch (Bacilul lui Koch), de sine însuşi (Cum am devenit moldovean). De religia creştină în the fucking 30’s (Minunile sfântului Sisoe)!
Pe urmă au venit metastazele şi i-au mâncat toată alcătuirea internă şi probabil l-a durut ca dracu. Te-ai aştepta ca ultimele lui cuvinte să nu fie tot o cinstită glumă. Ei bine: închide fereastra, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac.
Glorios. Apoteotic. Cum va muri cândva, poate, şi omul care-şi flutura pula la tren.
“Căci e o profanare şi o enormitate / S-arunci un văl impudic pe biata nuditate.”
Acum stai să vezi unde voiam să ajung.
Ştii mitul urban cu Edison care ar fi fost un luzăr care numa’ i-a furat toată faima lui Tesla, nu?
E exact aşa, numai că de data asta-i adevărat. Bacovia era un smiorcăit cu medalii. Topîrceanu, o încununare a rasei umane în lupta ei perpetuă cu poezia de căcat a universului şi o lecţie preţioasă pentru fiecare dintre noi. Primul, ridicat în slăvi de toate regimurile. Al doilea, o simplă notă de subsol, fiindcă a îndrăznit să fie ĂLA care nu se ia în serios în toiul unei congregaţii de băţoşi penibili (chiar dacă nu fac parte din ea, ştiu exact cum e lumea literară).
Ok, mai era şi Păstorel, dar ăla era moldovean get-beget; din considerente de patriotism local pot înţelege de ce nu i-au dat o stradă în Bucureşti.
Dar… stai. Bacovia – născut la mama huciului în Moldova – are o stradă numită după el în Bucureşti.
Ba chiar în sectorul 4, cel mai mişto sector din Bucureşti după 3, 2, 1 şi 6.
În schimb Topîrceanu, născut în Bucureşti, NU ARE O STRADĂ BOTEZATĂ DUPĂ EL ÎN BUCUREŞTI. Cea mai apropiată stradă George Topîrceanu e în Otopeni. Organul excretor al Bucureştiului. Pe unde se scurg căpşunarii. Mai e una în comuna Berceni, judeţul Ilfov, dar trebuie să ai 4 ani ca să crezi că există locul ăla.
Poate tocmai asta-i poanta. Iar Topîrceanu ar fi apreciat-o, fiindcă probabil nici lui nu-i plăcea obiceiul ăsta, să iei oameni care ţi se par relevanţi, să le romanţezi biografiile şi să-i pui pe socluri, bancnote şi nume de străzi.
E un obicei cretin.
Da’ dacă nu-i asta poanta? Dacă Topîrceanu, omul, s-a dat bătut şi îşi doreşte şi el un pic de recunoaştere inutilă post-mortem, cum spun unii că-şi doresc toţi morţii când mor, mai ales ăştia demni de recunoaştere?
Avem în Bucureşti strada Acetilenei, strada Documentului, strada Rocilor, strada Dihorului colţ cu Condorului (to name a few) şi n-avem o stradă numită după bucureşteanul Topîrceanu, dublu veteran de război, membru corespondent al Academiei şi poate chiar supererou.
Dacă tot nu putem să adoptăm un model sănătos şi să botezăm străzile 1A, 2C, 6H etc. ca să nu ne mai rătăcim naibii, aflaţi că eu ştiu exact unde vreau să propun să fie instituită strada George Topîrceanu (cu riscul de a-i supăra pe actualii locatari; evident, nu e strada pe care locuiesc eu) şi promit să insist asupra chestiunii, atragând atenţia autorităţilor competente până le agasez şi-şi bagă picioarele.
O să vă ţin la curent.