Ştrumfi sau ştrumpfi?

Călare pe ventuzele lor minuscule, micile jivine albastre au devenit a treia cea mai îndrăgită chestie de la Mega Image după cuţite şi dinozauri. În plus, au fost deja în BD-uri, în două filme oribile şi într-un desen animat clasic pe care-l urmăream pe Pro Sieben când eram ţânc. Asta înseamnă o franciză de succes.

Vorbesc, bineînţeles, despre ştrumfi, piticii comunistoizi de sorginte belgiană. Sau despre ştrumpfi?

Pentru că da, sub noi se cască un nou clivaj lingvistic, unul mult mai mare decât şaormerie/şaormărie, şi trebuie să ne alegem partea. Ştrumfi sau ştrumpfi?

Eu îi ştiam de ştrumfi.

Pe oricine o să întrebi, îi ştia de ştrumfi. Cu toate astea, nu ştiu dacă aţi observat, dar filmele cu ştrumfi se cheamă “Ştrumpfii”. Chiar şi ventuzele de la Mega se cheamă ştrumpfi. Cine încearcă să ne inoculeze tâmpenia asta cu ştrumpfii şi de ce? Am câteva teorii:

– Am migrat spaţio-temporal într-un univers paralel, unde singurul lucru diferit e ortografia cuvântului ştrumf. Ca în povestea cu Berenstain/Berenstein.

– Cineva a înregistrat marca “Ştrumfii” şi altcineva n-a avut chef să meargă la tribunal aşa că a rebotezat spiriduşii şi a sperat că nu observă nimeni.

– Ştrumfii şi ştrumpfii sunt două specii neînrudite, dar foarte similare, un caz tipic de evoluţie convergentă, ca lupul normal şi lupul tasmanian.

– Vreun junior ambiţios din corporaţia de ştrumfi a vrut să se dea deştept şi a zis uăi, poate nu ştiaţi, în original îi cheamă schtroumpfs, deci e corect ştrumpfi.

Ce prostie! În lume cum se mai cheamă ştrumfii?

Când i-au desenat prima dată, se chemau schtroumpfs, un cuvânt inventat, dar care vine clar din nemţescul Strumpf – ciorap. Poate fiindcă boneta lor frigiană seamănă cu un ciorap, sau poate fiindcă sună simpatic, ca onomatopeea mea preferată, flup. Cuvintele nemţeşti în -mpf devin cuvinte în -mf în româneşte, ca damf (din Dampf) sau tromf (din Trumpf). Cel din urmă se scrie şi tronf, dar sper că nu-i nimeni diliu să le zică ştrunfi. (Despre -nf, vezi mai jos.)

Alte limbi ori au adaptat varianta francofonă, ori pe aia neerlandeză (de Smurfen), ori au făcut tot posibilul să sugereze că-s mici şi adorabili.

Nemţii n-au putut să le zică Strümpfe din motive evidente, aşa că le-au zis Schlümpfe, tot un nonsens, dar care aduce a schlüpfen (a se strecura, a ieşi din ou).

Italienii le zic puffi şi în spaniolă îi cheamă pitufos. Ungurii le-au zis hupikék törpikék şi slovenii smrkci fiindcă limbile lor nu ştiu mai bine, dar intenţia contează.

De reţinut aici e că fiecare popor şi-a botezat ştrumfii după bunul plac şi respectându-şi propriile obiceiuri în materie de pronunţie.

În română, când stau la sfârşit de cuvânt, mpf, nf şi toate năzbâtiile astea devin în mod firesc mf fiindcă AŞA ÎŢI VINE SĂ LE CITEŞTI.

Uitaţi-vă în jur! Mf e tendinţa noastră naturală. Acum 100 de ani, încă existau oameni care scriau triunf şi a se îngânfa. Azi, doar cuvântul fonf mai rezistă cu -nf în coadă tocmai fiindcă înseamnă ce înseamnă. Iar -mpf nu e pronunţabil, fără un efort semnificativ, decât de nemţi. Faptul că avem un preşedinte neamţ nu ne face brusc buzele mai musculoase.

Chiar dacă o să-i scriem ştrumpfi, o să-i citim ştrumfi, şi asta înseamnă că facem iar un pas înapoi în drumul nostru poticnit spre scrierea fonetică, la care sper că tânjim cu toţii.

Sigur, toţi suntem liberi să ne personalizăm limba cum vrem, dar veniţi-vă în fire, oameni buni, cu asta nu e de joacă. Nu mă credeţi? – să ştiţi că sârbii şi croaţii le-au zis ştrumfovi, respectiv ştrumpfovi, şi un an mai târziu au mers la război unii împotriva altora.

Într-un secol aşa tulbure, singurul mod în care putem evita o situaţie ca asta este capul ăluia care a gândit-o pe aia cu “ştrumpfii” într-un băţ.

Dacă mă întrebaţi pe mine, bineînţeles.