VasileSfârşit de martie. Uite-l pe vasile în semi-burnout, fluturându-se prin oraş până la Encore, la lansarea Subvolt. Numai că, după ce prietenu’ George de la RawKing a terminat de hăulit (despre asta, puţin mai încolo), am stabilit că nu mai am sânge în instalaţie pentru metale şi hardcoreală aşa că am boltat până la bătrânii mei Trei Beţivi. Acolo veneau nişte băieţi pă care-i cheamă Green Onions Experience, despre care ştiam doar că-s din Cluj şi fac blues.
Îhî, zău, băieţi tineri care cântă bluzu’. Şi io credeam că am citit greşit. Oameni care în 2022 erau o formaţie de liceeni, cântând muzică medicinală de moşi. Ce nebunie contra firii.
Ca atunci când CRBL se joacă cu kendama, dar invers.
Două-trei piese mai târziu, îmi dau seama că e cam clickbaity şi nesincer să le zic “tineri care cântă blues” de parcă ar fi Mississipi John Hurt cu o şapcă cu elice.
Ce fac gagiii e de fapt fusion funk jazz ska reggae (chiar şi un pic de outlaw country acolo pentru aromă!) înfăşurate într-un parpalac blues-rock mai degrabă post-ironic, care bănuiesc că va deveni blues-blues abia mai încolo, când au să-i doară şi pe ei genunchii că vine ploaia.
Bucuros de cunoştinţă, m-am dus şi a doua zi la Uzina, să-i aud mai odihnit.
(A venit şi Xandra şi a făcut poze, dar ştiu că va edita pozele cândva în 2029 aşa că le voi folosi pe ale mele, cu filtrul ăsta retro-kitsch cu care te-am căpiat în ultimii ani.)
La Uzina era, cum s-ar zice în cartier, forfotă, după ce un conflict între rezervările online şi alea telefonice a făcut să fie mai mulţi oameni decât scaune. Ştii ceva, mie nu-mi trebe scaun. Adică am, şi o să stau pe el, dar nu-mi trebe’. Sunt tânăr.
Juma’ de oră mai târziu, cineva a mai adus scaune (sau au stat oamenii unii în poala altora – oricum, s-a aplanat forfota – ce cuvânt frumos) şi Green Onions Experience de la Cluj sunt in the house. Acum lipsesc doar îmbâcseala şi norii de fum pentru o atmosferă corectă de cel-mai-cool-speakeasy-din-prohibiţie.
M-a lovit din nou asocierea asta bizară a bluzului cu absenţa vizibilă a suferinţei. Mai ales acum că îi şi văd pe cei cinci (la Beţivi era un întuneric de-l tăiai cu cuţitul).
Cei cinci arată ca un jam în sufragerie între prieteni un pic prăjiţi cărora nu le vine să creadă cât de OK sună împreună aşa că nu se mai opresc din cântat ca să nu se rupă vraja or something.
Sunt un pic invidios. Am fost la genul ăla de jamuri dar n-am sunat niciodată OK. (Poate şi fiindcă n-am mai luat lecţii de muzică din clasa a 3-a iar instrumentul meu preferat e clavieta.)
Darius de la bas? Nu ştiam că o faţă de om poate să facă atâtea expresii. A mea are două. Iar epic sax guy Cristian şi vocea pseudorăguşită & în curs de bluz-coacere a solistului Vlad (care e şi un chitarist foarte abil) au dat coerenţă întregului ghiveci de Stevie Ray Vaughan cu Primus cu Madness cu Nu Mai Încerca Vasile Să Te Pricepi La Muzică Taci Şi Ascultă.
Ştii ceva, tocmai de-aia nu-ţi mai povestesc CE EXACT au cântat. Oricum mi-a mâncat căţelul notiţele. Poţi să-i asculţi şi singur.
Băieţii au un canal de youtube, două albume mari şi late (şi un EP), sunt pe spotifai, pe apple music, umblă pe la festivaluri, practic e mai greu să nu-i găseşti decât să-i găseşti.
Până la următoarea vizită în Bucureşti, le-am urat succes în olimpiada de blues din Polonia sau unde au zis că se duc.
S-a aplaudat. S-a plecat agale spre Singtagma (unde tocmai se termina altă cântare – de ce nu putem fi în două locuri deodată ca şamanii?) pentru berea de după.
S-a mers a doua zi la piaţă la Delfinului pentru cealaltă green onions experience.
