VasileLa începutul lunii am ajuns, scurtuţ ca mai mereu, prin Tulcea ca să asist un pic la festivalul cu scrumbii din muzeul satului, pe care ţi l-am lăudat şi anul trecut. Pentru că la mine în cap e 2007 şi la tine în cap încă citeşti bloguri, hai să las şi aici notiţele de pe insta într-o formă mai articulată.
În continuare nu ştiu cine-i curatorul de muzică la Scrumbii de Rusalii dar îmi place gagiul/ica. Tura asta am auzit-o, de exemplu, prima oară în viu pe Mădălina Pavăl.
Şi i-am reîntâlnit cu bucurie pe prietenii Balkan Taksim, cu setul ăla al lor trippy-nostalgic cu miros de anason (şi cu dl somitate Matze invitat special).
În general, toate sunetele s-au pupat cu cadrul ăla al drecu’ de idilic.
Mai departe am paparazzit prigoriile şi pupăza şi popândăul, am plimbat o plimbare pe releu la Enisala (să ne dezmorţim cracii şi să admirăm cum am ratat bujorii la mustaţă), am re-re-revăzut Muzeul de Artă din Tulcea (ca să schiţeze Raluca nişte schiţe), am offroadit trei sute de metri ca nişte bombardieri şi am apucat şi să defrişăm din farfurie nişte peşte cinstit.
Peştele cinstit, că ştiu că pentru asta ai venit aici (era şi în titlu):
Am împuşcat un storceag sturpriză de sturion.
La New Zaghen, restaurantul de pe lângă Muzeul satului pescăresc.
Heh, am scris sturpriză, las-o aşa că se potriveşte. Sturpriza e fiindcă, oriunde în lumea asta, când zici cârciuma muzeului, zici capcană pentru turişti, no-go, cântă la altă masă – dar iată aici un storceag cinstit.
E drept că nu-i ieftin (nu mai ştiu cât am dat, atâta de educat financiar sunt) dar e mare, smântânos, cărnos, leuştenat, echilibrat şi vine cu ardei şi cu extra mujdei. Cel mai frumos storceag de anul ăsta, şi am mai mâncat vreo două. Poate ajută şi faptul că e festival şi are bucătăria rulaj? Nuş’.
Comesenii au lăudat şi saramura de somn.
Ca în fiecare vară, am tras repede şi pe la Sarichioi să vedem cât mai e de fotogenic.
Şi mai ales cum mai miroase pe la Le Gafish, unde dacă mijeşti un pic ochii, te transporţi pentru o clipă la 2 Mai prin 2008-9 (nu chiar la nudibar dar cu siguranţă la Micul Golf). Pitoresc, agitat, bluz în surdină şi atâta peşte fript în aer cât poate suporta un nas uman.
Captura de azi? Jumate dintr-un ciortan de vreo două kile la proţap, într-o baie ardeiată-picănţică, de luat cu pâine. Două scrumbii la plită – uleioase şi intense. Icre şi scrumbie afumată cât aşteptăm. Şpriţ obligatoriu, o sticlă de cevaceva Sarica rosé. 250 de lei-ish toată trataţia? Măiculitză, să vorbim în şoaptă să nu afle Sarichioiul că e 2026.
Bonus interactiv: poţi să-ţi prăjeşti singur pâinea pe plită când nu e nimeni atent.
(Sper că tipul din spatele peştilor noştri nu se supără că apare în poză. Pare un băiat chill.)
În drum spre casă am belit un pic cepele şi prin portul din Jurilovca.
Unde (înainte de revoltătoarele piroşti prăjite cu orez & rahat pe care doar acolo le-am întâlnit) ne-am aşezat la terasă la Sailors pentru un mizilic mulţumitor: icre, zacuscă, chiftele de peşte cam uscăţive, afumătură, caras prăjit marinat minunat, stavrizi în oţet.
Nu mai ştiu ce a mâncat restul lumii da’ io unul, ca să nu rămân cu pofta deschisă, am tras mai departe lozul carasului prăjit şi am câştigat. E dulce, deloc mâlos, aproape-uşor de mâncat – ştii şi tu cum e carasul când atinge crocănţeala finală (ajută că e crestat cum trebuie).
Lipseşte doar troaca/strachina de mujdei lung cu un pic de oţet. O să-mi pun tot spaţiul mediteranean în cap dar nu mă omor după mujdeiurile-pastă sau -spumă care fac legea în ultimii ani. O să-mi pun pe absolut nimeni în cap dar nici după lămâie.
Terminând de pigulit animalul, dezvolt sentimente mixte şi faţă de faptul că chinezii au inginerit genetic carasul fără oase. Îl aştept pe piaţă ca să mă lămuresc.
(Cu prima ocazie reîmprospătăm şi lista mintală de PGL-uri din judeţ dar acum eram prea pe fugă. Şi poate la anul prindem şi festivalul de la Somova. E ceva cu bluz, cam în aceeaşi perioadă.)