VasileCred că ţi-am mai zis, dar am ajuns în sfârşit să mă obişnuiesc cu Oborul ăsta nou, curat, de turişti. Uneori trădez Minişul şi Delfinul şi vin să fac piaţa la Obor doar ca să aflu ce s-a mai deschis / închis / mutat prin hale şi în ţarcul cu mâncare. E palpitant. Adică zău, unde mai găsesc io cârnaţi de ceai ungureşti, bere nepaleză făcută în Belgia, sloi de oaie, bragă, fructul de cacao şi caşcavalul-buric în acelaşi perimetru.
Zilele astea am ajuns iar prin Obor după un pepene galben şi – când eram io mâhnit că n-a rezistat Gastronomika (sper să ne revedem altundeva) –
– hopa, uite o gheretă nouă pe frontul dinspre… ăh, sud-vest?
Scrie pă ea şi Jasmine’s Bowl, şi Momo Station, şi ceva cu berea Bucur. Cu de toate. Înăuntru e o doamnă zâmbitoare pe nume (sper că presupun bine) Jasmine, din (după vorbă, după port?) Filipine.
Afişajul îmi promite o serie întreagă de nudălşi şi dumplingşi, fiecare cu bulina lui naţională (ca să mă înveţe şi geo-gastronomie) şi fiecare la preţul competitiv de 30 de lei porţia.
Acum cinci ani aş fi zis că dincolo era mai ieftin, dar în post-ciolaconomie nu mai există un dincolo ieftin. It is what it is. Pupăm şi băgăm în traistă.
Ne aşezăm, absorbim o bere la pahar de plastic (12 lei) şi nişte soare torid bucureştean cu miros de motorină şi dude, studiem sarsanalele oamenilor vreo cinci minute şi masa e gata. Au fost bifate deja cele două aspecte care îmi plac la un fast food: să fie food şi să vină repede.
Alegerea mea de azi e un shoyu ramen – simplu, din popor, la strachină de carton, cu tăiţei fragezi & alunecoşi, două rondele subţiri de burtă de porc, juma’ de ou fiert cleios, franjuri de algă uscată, totul oborificat cu varză românească crudă (în caz că uit unde sunt) şi picănţit cu nişte ardei în ulei.
Nu-i vreun răsfăţ rar, nu-i ceva despre care să telefonezi la neamuri, nu-i nici hardcore ca la srilankezii de sub hala veche, dar e comod, sărat, umami, călduros, la botul calului şi exact ce-i trebuie unui om vara ca să aibă ce transpira până acasă.
S-au gustat de la comeseni: olecuţă de tantan ramen cu carne tocată într-o zeamă catifelată de lapte de soia & nişte momos (faimoşii colţunaşi nepalezi) la aburi, cu o umplutură foarte reuşită de pui ghimbiros şi însoţiţi de chutneyul ăla iute cu usturoi & arahide pe care îl ştii din toate birturile nepaleze.
S-a mâncat, s-a povestit. Cinstitometrul a piuit. Nimeni nu s-a plâns.
O tură de piaţă mai târziu (amintindu-mi că gender role-ul meu de alfa machirulo e să aduc şi mâncare pă masă, nu doar un pepene), m-am întors la noua noastră prietenă ca să cer şi un pachet: aceiaşi momoşi, dar prăjiţi, plus ceva care seamănă cu gyudon, care nu-i un soi de udon (şi în nici un caz mânerul de la bicicletă), ci fâşii de vită şi peştişori de ceapă trase cu vin de orez dulce-acrişor.
30 de lei şi încă 30 de lei. O feliuţă de ardei roşu le-ar fi făcut chiar instagramabile.
Ne mai vedem prin târg!
Jasmine’s Bowl e pe latura dinspre metrou (adică nu aia dinspre Veranda) a food courtului de la Obor. Are şi feisbuc şi insta.
*În containerul învecinat domiciliază acum langoşeria (habar n-am cum sunt langoşii, not a fan, dar acolo găsesc în continuare acea bragă foarte răcoritoare la 12 lei kilul), iar mai la dreapta e un chioşc cu multe merdenele trăsnite, de unde am încercat în altă zi o merdenea cu mozzarella şi roşii (aka fornetti cu pizza dar mai gumos) şi una cu ciuperci (sărată, lipicioasă şi un pic dezlânată). Bănuiesc că îşi fac treaba dacă eşti în sevraj, dar tronul merdenelelor cu spanac de la Victoriei e în continuare vacant.
