Funambulesc!!! Vezi aici cine don’t really care about us

Nu-s genul care să percuteze la teze elucubrante cu morţi care, vezi doamne, şe prefac cu neruşinare şi de fapt n-au murit. Cred cu tărie că Tupac împinge zambilele-n sus, că Elvis e la doi metri sub Graceland, că până şi nea Nicu şade cuminte la Ghencea în somnul fără sfârşit. Ba chiar cred că multe personalităţi despre care mediile mainstream zic că încă-s printre noi au decedat de mult. Atât: Loredana Groza.

Dar nu poţi să ignori argumentele solide când ele chiar apar şi te dau pe spate cu soliditatea lor de necombătut.

Gândiţi-vă doar un pic. Manelele noastre sunt genul muzical perfect pentru o vedetă internaţională care tocmai şi-a înscenat răposarea.

Sunt ca muzica country – faci în continuare bani cu căruţa, ai puhoi de groupies şi te solicită tot felul de baroni locali cu gusturi simple, în cele mai cu ştaif cârciumi unde se bea şampanie orijinală, da’ toată lumea se preface că nu exişti. Până şi tabloidele sunt circumspecte.

Acum vă întreb… de unde a apărut, brusc şi din senin, tocmai în 2009, manelistul cunoscut ca “Mihăiţă Piticul”? Oare e un manelist adevărat, născut şi crescut între căruţe cu coviltir prin vreo mahala bucureşteană? Sau tricourile D&G şi blugii decoloraţi din fabrică sunt doar refugiul unui mare artist învins de necruţătoarea industrie muzicală de peste ocean, care încearcă azi să-şi reclădească viaţa cântând la nunţi într-o ţară obscură din sud-estul Europei?

“Nu am cărţi de credit“? Cine nu are cărţi de credit în zilele noastre? Fugarii, proscrişii, oamenii care nu vor să fie găsiţi sau care ascund ceva adânc şi lugubru.

“Eu rămân doar o adresă la care veneai“? Cu siguranţă o piesă dedicată, în taină, miilor de fani care, cu consecvenţa unor pelerini medievali, fac coadă şi astăzi la fosta lui adresă!

“Să nu-mi văd fraţii plângând“? Deci artistul misterios a lăsat în urmă o grămadă de fraţi! Care plâng uşor, deci sunt condiţionaţi cultural să nu-şi ascundă emoţiile şi trăirile. Poţi băga mâna în foc că-s afro-americani – soulul, jazzul, hip-hopul te învaţă fix asta.

“Am plecat de acasă cu sufletu-amar“? “Du-te şi fă-ţi viaţa“? “Imaginează-ţi viaţa mea“? “Viaţa mea s-a risipit“? “Viaţa mea s-a schimbat“? “Vreau să-mi fac statuie-n faţa porţii“? Nu-s tocmai cântecele pe care le-ar cânta cineva care nu şi-a înscenat moartea mai devreme.

Dacă ţii cont şi că jumate din piesele de mai sus sunt ficiuringuri cu Adrian Copilul minune sau Sorinel Puştiu, tre’ să fi locuit în peşteră douăj’ de ani ca să nu-ţi dai seama cine e, de fapt şi de drept, acest aşa-zis “Mihăiţă Piticul”.

Dup-aia a venit domnu’ Dan şi l-a impresionat prin sinceritatea lui.

Sătul să mai trăiască în minciună, “Mihăiţă Piticul” a dat totul în vileag.

Skinhead, dead head, everybody gone bad…