O zi proastă

Când eşti consilier local într-un orăşel dezolant de provincie, eşti predispus la zile proaste, ar spune unii. Dar aşa o zi proastă!, aşa o zi proastă nu avusese Vlăduţ niciodată.

Nu înţelegea de ce i se cere demisia. De ce a luat-o razna toată lumea, când el făcuse totul să-i mulţumească pe amărâţi. De ce, dacă trăgea puţin perdeaua, întrezărea puhoiul de lume aşteptându-l în faţa porţii, agitând pancarte, cerându-i capul pe băţ.

Jos comuniştii!, răcneau zeci de guri în mulţime. Pentru asta am murit la revoluţie? Pentru asta s-au luptat bunicii noştri în munţi? Afară cu comunistul!

Ce doamne iartă-mă i-a apucat, se întreba Vlăduţ semnându-şi, încruntat, actul de abdicare. Eu, comunist? TOCMAI EU, singurul consilier independent din tot judeţul. N-am dat la Secu. N-am fost membru de partid. N-am luat acasă o centimă din banii oraşului. Le-am dat casă de cultură.

Pentru noul cămin cultural umblase cu anii după bani de la UE, după sponsori, după avize. Ăsta fusese marele lui vis. Să dărâme coşmelia aia şi să lase oraşului o casă de cultură nouă, frumoasă, cu termopane şi Lindab. O casă de cultură ridicată cu sudoarea şi sângele lui.

Singurul gest egoist pe care şi-l permisese în tot mandatul? Botezase casa de cultură după cântăreţul lui preferat, care a şi promis că o să vină la Zilele oraşului. Un mare muzician, un artist adevărat, nu Paraziţii şi Valahia şi de-astea.

Când a dat cearşaful jos de pe plachetă, atunci filmul s-a rupt şi oamenii s-au zărghit. Cu ce oi fi greşit, să-mi pun aşa, din senin, tot oraşul în cap?

Cranţ.

Un bolovan tocmai îi spărgea geamul şi ateriza pe covor. Urletele se revărsau prin gaură, umplându-i biroul. Huooo, comunistul!

Cranţ.

Încă un bolovan, de data asta într-o pală a lustrei cu ventilator. Zbierete urât de reprodus.

Îi tremurau mâinile ca dracu, dar reuşi să desfacă vreo douăşpe tablete dintr-o folie de Nitrazepam. Se uita descumpănit la pilulele din palmă, la găurile din geam, iar la pilule, iar la găuri.

Deschise geamul, fără frică de zborul pietrelor. Dincolo de mulţimea înfierbântată, ochii împăienjeniţi nimeriră tăbliţa de pe noua casă de cultură, pe care un domn încerca s-o desprindă cu o rangă, şi el cântând că-i mai bine mort decât comunist.

Un singur gând îl mai străfulgeră pe Vlăduţ înainte să se instaleze funestul efect al calmantelor –

Aaaaaah! Cîcat.

Când îi sparseră şi uşa, era deja foarte târziu. În urma unui plebiscit grabnic, consiliul local hotărî că Adrian Daminescu e un nume mai potrivit pentru casa de cultură, iar spiritul lui Vlăduţ a mai bântuit vreo două zile instituţiile Dejului şi pe urmă şi-a găsit liniştea.