Balkanik! 2014: cu bune, cu rele şi mai ales cu “bagă, Shantele”

După doi ani de pauză, astrele s-au aliniat în aşa fel încât am găsit timp să merg din nou la festivalul Balkanik! din grădina Uranus (curtea vechii Burse de mărfuri din Rahova).

Nu mi-a părut rău. În primul rând, fiindcă astfel de manifestări îmi dau ocazia să mă simt ca-n liceu, când încă credeam că există speranţă pentru omenire şi nu eram atât de ciufut şi de blazat.

În al doilea rând, fiindcă îl aşteptam pe Shantel în România de o căruţă de ani, tot auzind că-i mai tare chiar şi decât Manu Chao când face live prin bătăturile oamenilor. Ştiţi cât de mult îmi place francezu’ şi mai ştiţi că-i greu să fii mai mişto în concert decât Manu Chao, chiar şi când portofelul tău socialist e la fel de gros.

Nu m-a rugat nimeni s-o fac dar trululu, o foarte sumară cronică apăru.

Vineri, 12

…am sosit la timp pentru Mahala Rai Banda, care-au tăiat panglica festivalului (ştiu, a mai cântat cineva înaintea lor, dar când accepţi să te programeze vineri, pe lumină, îţi asumi că o să fii trupa de sacrificiu pe care o ascultă doar prietenii foarte apropiaţi fiindcă oamenii normali sunt la muncă) şi şi-au făcut excelent datoria de opening act pentru Taraf de Haïdouks. Glumesc – nu poţi să compari mărul cu para.

Nu ştiu dacă-i fiindcă era vineri, dar băieţii din Taraf mi s-au părut mai letargici decât în urmă cu trei ani, când i-am auzit ultima oară. Am simţit lipsa câtorva cântece, Caliu a făcut mai puţine acrobaţii cu vioara şi nimeni nu s-a întors pentru un amărât de bis.

Da-i OK, la vremea lor au scris istorie, au fost acasă la Johnny Depp şi nu mai au nimic de dovedit. Iar eu băusem oricum atât de multă bere groaznică de festival încât nu-mi mai venea decât să-mi arunc pălăria în ţărână.

Uite o melodie mai veche pe care MRB au interpretat-o glorios.

Sâmbătă, 13

…i-am ratat doar pe Balkan Taksim, despre care nu ştiu absolut nimic. Kottarashki and the Rain Dogs păreau foarte bucuroşi că-s la Bucureşti, deşi…

[Paranteză pătrată: întotdeauna mi s-a părut că-i un paradox, aşa că rog un specialist să-mi explice: cum dracu funcţionează că când intri în Bulgaria dinspre România, ţi se pare că-i mult mai nasol în Bulgaria, şi pe urmă când intri din Bulgaria în România ţi se pare că-i mult mai nasol acasă?]

Aşa! Kottarashki părea bucuros că-i la Bucureşti şi a făcut un ghiveci de electro-etno-jazz foarte plăcut urechii, dar cuminţel, bun de pus prin casă când faci curat ca să faci curat fără teamă că o să vină vreo piesă care-o să te facă să pierzi să spargi farfurii.

(Printre mulţi prieteni vechi, m-am întâlnit sâmbătă şi cu Radu, care mi-a povestit cum a dansat pe Kottarashki într-un film în care a jucat recent.)

Pe sfârşitul serii, Kiril Djaikovski (pe care-l ştiam doar de pe câteva CD-uri nemţeşti cu “Balkan disco”, “Balkan party”, “Balkan balkan” etc.) şi-a adus pe scenă suflătorii, prietenul jamaican (Ghetto Priest, despre care am mai auzit prin Asian Dub Foundation) şi prietena afro-americană din Brooklyn (TK Wonder). Zgomotul a fost zgomotos şi luminile hipnotice, balcanicii mai în vârstă s-au speriat şi au plecat, iar noi ne-am infiltrat în mulţime şi am avut nevoie de dopuri în urechi a doua zi. Printre vibraţiile care îmi realiniau colonul, am recunoscut dintre piesele macedoneanului doar Jungle Shadow şi Lion’s Den.

Dar poate aşa-i obiceiul în FYROM, unde de mai bine de 20 de ani sunt numai munţi şi ciobanii se aud de pe o creastă pe alta cu woofere de un milion de waţi.

Uite un klip de la Kottarashki.

Duminică, 14

Evident că am ratat ceva! Sorry. Am ratat o sesiune de improvizaţie cu ungurul de la Sarmalele Reci. Nu ştiu cum a fost, dar o să mă uit pe youtube şi o să emit un verdict atât de tranşant că şi dumnezeu îl va lua în considerare data viitoare când improvizează.

Când am ajuns la festival, am mâncat o fasole care, din păcate, nu simţise atingerea salvatoare a unei frunze de dafin (iahnia fără dafin e complet inutilă) şi i-am ascultat pe berlinezii multinaţionali de la Django Lassi, care au făcut un swing hazliu pe care nu l-aş cumpăra, dar l-aş pirata de pe internet. Ştiu, ştiu, ei m-au rugat să-l cumpăr şi aşa ar fi corect.

Pe urmă a apărut DJ Shantel, atât de aşteptat în România. Umblă vorba că s-ar trage din semi-nemţi bucovineni (ca mine, aşa!), da’ ne-a aruncat din prima o uitătură 100% germană, ca un Techno Viking mai mic, semn că venise să facă treabă serioasă.

Mai erau pe scenă Tea Mikic şi, bineînţeles, orchestra Bucovina Club (din care fac parte un trompetist care dublează ca bodyguard şi un toboşar pe care te juri că nu l-ai putea omorî decât tăindu-i capul dintr-o singură lovitură, şi numai dacă e lună plină).

Dap, au fost câteva momente stânjenitoare când publicul nu ştia versurile sau pur şi simplu n-avea chef să urle, dar trecând cu eleganţă peste ele, intrând în mulţime, improvizând un “Bella Ciao”, stropind cu şampanie şi făcând tot felul de alte giumbuşlucuri, Shantel a făcut un spectacol care a stârnit tot praful din Uranus – de zici că erupsese Krakatoa pe acolo – şi pe care, dacă l-aţi ratat, tre’ să vă duceţi urgent în Germania să-l vedeţi.

Setlistul nici n-a contat foarte mult. Piese vechi – Disko Partizani, Disko Boy, Ciganka, piese ceva mai noi de pe Planet Paprika, The Kiez is Alright bătând spre rock’n’roll şi, bineînţeles, Bucovina, celebrul cover după şlagărul din ’31 al calypsonianului Wilmoth Houdini care-a fost (haios, ştiu) portiţa multora spre world music, nuanţa balcanică.

Uite un Disko Boy.

Nu mi-au plăcut

Berea groaznică de festival, tăiată cu apă şi mirosind a borş în care a transpirat cineva cu o igienă îndoielnică. Cred că era mai eco să aducă bere cinstită, la doză. Duminică am băut numai pepsi şi am fost mult mai fericit.

Praful. O fi vrut el să simuleze cumva nesfârşitele stepe ale ţiganilor, da’ serios, după ce a ţopăit cu Shantel cred că toată lumea a tuşit negru, iar pantofii cu care m-am dus acolo arată azi ca şi cum aş fi fost în vizită de lucru la o prăfărie. O prăfărie e un loc unde se fabrică praf, care nu există în realitate dar l-am inventat special pentru comparaţia asta.

Mi-au plăcut

Publicul de ţigăneli de la Balkanik: oameni veniţi să asculte muzică, nu să se dea cap în cap. Am văzut mai mulţi familişti decât la toate concertele Jethro Tull, ceea ce e mare lucru fiindcă cine ştie că există Jethro Tull îmbătrâneşte instant cu vreo 30 de ani.

Bâlciul foarte variat.

Ah, şi că nimeni nu i-a scotocit în bagaje pe prietenii mei veniţi cu ele de la muncă, cum am auzit că se întâmplă la alte concerte din oraş. Pe ici, pe colo s-a băut ţuică şi s-a consumat marihuană ilegală, dar nimeni nu s-a dat în stambă altundeva decât în bula lui interioară.

Cozile (de la jetonieră, de la standuri, de la budă) n-au fost exasperante. În mod surprinzător, cele 3 eco-bude din fundul curţii au făcut faţă întregii întâmplări (am aflat ulterior, mulţam Guguştiuc, că mai erau câteva în faţă), foarte puţini hipioţi pişându-se în spate, în tufişuri. (OK, ca posesor de penis nu-s foarte mofturos din start, dar 3 eco-bude pentru 3 seri de concerte în aer liber? Altundeva ar fi fost 2 răsturnate şi una tapetată cu fecale după o singură noapte.)

Sper că ne vedem la anul. Uite şi o înregistrare pe care am furat-o de la Mahmur.info. Acolo, în cârd, sunt şi eu, dar eu am 1 metru 50, mai ales la festivaluri.