Pur şi simplu o tavernă cu peşte în 2 Mai

Sunt multe locuri la malul mării unde poţi să găseşti un peşte. Puţine au însă aerul ăla cozy de “acasă la un unchi pescar”. Mă rog, acasă la câţiva unchi pescari. După pieile arse de soare şi decorul auster, acasă la câţiva unchi pescari din Cuba, chiar.

Vorbesc despre mica terasă de vizavi de primăria din 2 Mai, al cărei nume real rămâne un mister, fiindcă pe o firmă scrie “Cezar”, pe alta “Dani”, în meniu “SC Cleo” şi toată lumea pe care o cunosc îi spune la Marian. O dată pe an, după o zi-două de explorat sate bulgăreşti, îmi fac timp să trec pe acolo, pentru o masă cinstită şi înmujdeiată.

Dacă, de prin 2009 încoace, Micul Golf – de pildă – s-a fiţoşit, a crescut cu câteva etaje şi a căpătat leagăne pentru copii şi parcare cu limuzine (iar în celălalt capăt al satului s-a deschis o tavernă şi mai şi), vizavi de primărie, la şosea, aerul e exact acelaşi ca acum cinci ani. Probabil şi ca acum zece, şi ca acum cinşpe.

E o zi caniculară şi familiile se îndreaptă, în chiloţi de baie, spre plaja “textiliştilor”. Pe trotuarul din faţa cârciumii sfârâie o plită cu hamsii. Oamenii locului stau la masa lor şi bombănesc.

Să intru, deci.

Nea Marian (sau cel puţin aşa cred că îl cheamă, în atâţia ani nu l-am întrebat niciodată) se postează în dreptul mesei, mă recunoaşte ca muşteriu vechi şi îmi recomandă, măi tată, peştii zilei în aşa fel încât ajung, ca de obicei, să mănânc exact ce vrea el.

Îmi amintesc cum acum doi ani, dintr-un motiv sau altul, era şchiop de un picior, dar era tot acolo. Cu cămaşa călcată, ca un ţal de modă veche, şi cu ochii ăia blajini, de părinte, recomandându-mi un peşte. Exact ca azi.

Uite, măi tată, zărganul e sec, e uscat, aşa, chiar dacă are oase verzi, mai bine îţi fac un chefal. Nici nu-i o idee rea. Chefalul ăla e un peşte nobil şi vine exact din marea în care m-am scăldat mai devreme, deşi era rece ca inima lui Iliescu.

Înainte să arunce chefalul pe tabla încinsă, mi-l arată crud, ca un maître d’hôtel adevărat, numai că în locul şampaniei frapate e Bergenbier la 5 lei. Comesenii mei au cerut somn. Şi ăla e foarte frumos. Mă uit la somn, mă uit la chefal – atât de atent încât uit să le fac o poză.

O bere şi o ţigară mai târziu, masa s-a umplut de mămăligi moi, rapane gumoase în baie de usturoi, midii pane trase într-o scobitoare, ba chiar şi o mână de cartofi ex-congelaţi şi o salată răzleaţă de varză, pentru care nea Marian a trebuit să dea o fugă, oftând, până la magazin. Cine doamne iartă-mă vine la pescărie să mănânce varză şi cartofi?

Sau mămăligă cu brânză?

Sau sweet chili şi thousand island şi béarnaise? Nu ştiu ce-s alea, tată, ia o sosieră cu mujdei şi toarnă-ţi din ea.

Hei, a venit şi chefalul, înotând în saramura aia cu ardei şi graşi, şi iuţi, usturoi şi pătrunjel. Cea mai glorioasă substanţă din tot satul ăla insolat. Orice peşte aţi mânca la Cezar / Dani / Cleo / Marian din 2 Mai, cereţi-l în saramură.

Vă veţi întoarce o dată pe an.

Cu burta plină şi degetele murate, abia dacă reuşesc să pornesc cinstitometrul.

Aer: 5/5. În familie.

Serviciu: 5/5. În familie.

Peşte: 5/5. Şi midii şi rapane. Sunt convins că fac şi altceva, dar n-am avut niciodată nevoie.

Băutură: 5/5. Încă o pescărie unde nu poţi să bei un Hugo, fir-ar!

Scoruri: 3/5. 45 de lei pe un chefal de ~300 grame e OK la Bucureşti, poate scumpuţ la 2 Mai? Nu-mi dau seama. Iar berea e ieftină.

Budă: 3/5. Cui îi mai pasă.