VasileAzi am fost până hăt, la Afumaţi, ca să cumpăr nişte robineţi de la un chinez. (Don’t ask.) Chinezul era foarte absorbit de o discuţie pe WeChat cu prietena lui din China şi oricum nu prea vorbea româneşte, aşa că negocierile pentru robineţi au fost dificile şi mi s-a făcut foame.
Era trecut bine de ora prânzului iar cantina chinezească din Doraly fusese devalizată complet. Ce mă fac?
Să ronţăi ceva undeva în Colentina profundă, hotărăsc.
Colentina profundă e un loc fascinant, cu măcelăriile ei halal, cafenelele arăbeşti unde unii spun că încă se fumează, frizeriile colantate cu hieroglife, miile de asiatici dezrădăcinaţi şi chiar şi un magazin deloc dubios care se cheamă Black Market. Un melting pot viu, agitat, capitalist cum nu găseşti în alte capete ale Bucureştiului.
Şi cum trec eu agale pe lângă prăvăliile islamice dinspre capătul lui 21, îmi atrage privirea minusculul restaurant “Cetatea din Alep”, o coşmelie de termopan unde fusese mai demult un showroom de uşi.
Dacă aţi locuit într-un bordei fără wikipedia, Alepul e un oraş străvechi, super-istoric, din Siria care-i acum, practic, ras de pe faţa Pământului de o bătălie care ţine de patru ani. Nu doar că m-a convins să intru, mi-a dat şi o lacrimă în colţul ochiului.
Înăuntru sunt exact patru mese, din care 3 ocupate de musulmani veseli mâncând kebabi şi bând ceai.
Cum intru, se opresc din mestecat, se uită la mine intrigaţi preţ de o clipă şi se întorc la kebabii lor.
Mă aşez şi încerc să disting vreo inscripţie în româneşte pe vitrina cu carne. Nexam. Deasupra sunt nişte farfurii cu falafel la 1 leu, sambuşe la 3 lei şi (presupun) kibe la 5 lei bucata. Astea din urmă sunt un fel de plăcinţele.
Un domn dintre ai casei mă întreabă ce vreau. Scanez repede farfuriile celorlalţi meseni. Ăăă, adu-mi, te rog, nişte humus, ce-a mai rămas din falafelul ăla de pe tejghea, o salată şi nişte kebabi. De care kebabi? Mi-i recită. De-ăia – arăt descumpănit cu degetul, fiindcă m-am lăsat demult de arabă şi am uitat tot.
Humusul şi falafelul sunt surprinzător de cinstite. Cred că-i începutul unei amiciţii frumoase.
Cel dintâi e simplu şi cremos. Despre falafel bănuiesc că a fost tăvălit prin susan înainte de prăjire, deşi nu disting foarte clar seminţele în coaja groasă şi crocantă (e nişte susan post-factum acolo, dar nu ăla se simte). Înăuntru e ca la carte, moale şi plin de pătrunjel. Păcat că-i rece, că am prins ultimele chiftele.
Zece minute mai târziu apare şi kebabul.
Detectez nişte oaie în compoziţie, ceapă şi iar pătrunjel. Dedesubt e o lipie menită să sugă zeama din carne. Deasupra, altă lipie tăiată în sferturi, dată cu pastă de roşii, ceapă, sumac, nişte sirop astringent de rodie şi încă o cârcă de pătrunjel. Alături, juma’ de roşie şi juma’ de ceapă coapte pe grătar. Am menţionat pătrunjelul? Dar ceapa? O feerie.
Oarecum austeri, ai zice, kebabii ăştia fără un cartof sau un bulgur, dar aoleu!, cum sunt sferturile alea acrişoare cu o juma’ de frigăruie în ele. N-am mai mâncat de ani buni ceva care să mă facă să exclam aoleu.
Molfăi satisfăcut, în timp ce în bucătăria ticsită se aud diferite troncăneli şi comesenii se hăhăie în limba lor guturală. Nu-mi vine nici o comparaţie sensibilă sau deşteaptă, aşa că notez atât: lasă feeria, e un adevărat jihad de gusturi în Levantul gurii mele, boss.
Închei o masă reuşită cu inevitabilul ceai la păhăruţ din poveştile otomane cu “special offer only for you my friend”. Dacă tot au plecat ceilalţi muşterii, trag o ultimă poză pe furiş.
Observ că s-a umplut la loc şi talgerul cu falafel, aşa că iau vreo cinci la pachet. Şi patru sambuşe mici (2 cu carne, 2 cu brânză) care n-au dezamăgit nici ele.
Hei, mă bucur că am descoperit încă o perlă pe marginea trotuarului.
Cetatea din Alep e pe Colentina 369, vizavi de depoul Colentina şi staţia Cornişor a tramvaiului 21. Am aflat că are şi facebook.
Îhî, e genul de loc pe care nu ştii dacă-l mai găseşti acolo mâine, dar până atunci, călătorule, dacă ai drum pe la vreun depozit de şuruburi din Colentina…
Ambianţă: 4/5. Te-ai putea simţi uşor intimidat dacă nu eşti de-al casei. Nimic nu-i în româneşte.
Serviciu: 5/5. Rapid, că sunt doar patru mese. Numai să prinzi una liberă.
Mâncare: 5/5. Kebab impecabil. Şi da, bineînţeles că lipiile sunt din comerţ, unde te crezi, la Hilton?
Băutură: 3/5. Ayran românesc, sucuri turceşti.
Scoruri: 5/5. Kebab (4 beţe), humus, lipii, salată pentru doi, 3 falafeli, încă 5 falafeli şi 4 sambuşe la pachet, un ayran de la frigider, un Cico turcesc şi două ceaiuri din partea casei: 58 de lei.
falafelul meserias nu e cu susan, e cu chimin negru. chiminul negru nu are nici un fel de legatura cu chiminul clasic. chiminul negru are gust de susan cind e prajit. mohamed (profetul) spune in nu stiu care sura ca chiminu negru vindeca orice boala in afara de moarte :-)
nu trebuie sa sti nici o limba orientala sa sti ca ala e shish kebab. orice cocomirla care e pe teapa e shish. in turcia la tara (singurul loc unde am vazut) shishul e un pumnal mic si taios, apesi cu partea taioasa pe farfurie sa eliberezi ce e fript pe el. rpobabil ca aia e chestia originala.
misto, mi-ai facut pofta sa mai merg la turci.
Problema mea nu era că-i şiş kebab, boss. Plm, ştiu şi eu să zic şiş kebab. Da’ cînd ai 99 de feluri de carne pe şişurile alea prinde bine să scrie undeva care ce conţine.
(Chimen negru n-am văzut la noi decît pe biscuiţi şi mereu am crezut că-i doar un alt soi de susan.)
a, ok, intelesesem eu gresit cu shishul.
da, chimenu negru nu e susan dar nu e nici chimen. se pune in salate, pe prajeli, pe piine chiar (fladenbrot e un clasic cu chimen negru). arabii il pun in 1001 de retete. conteaza mult pentru ei ca e in coran, daca nu ma insel ca singurul aliment pomenit acolo. cind am aflat eu de chimenul negru (inainte de 2000 toamna) si i-am intrebat pe turci de el s-au amuzat de numa numa, de parca am descoperit apa calda. si ei il pun in o gramada de chestii. pentru ca in vest nu e tocmai ieftin ei si-l aduc dupa concedii din turcia in doze din alea de un kilogram. ca se pune in falafel stiu de la un iranian care are o crisma si era disperat ca i s-a terminat si la noi e prea scump.
un lucru e clar, vasile e un barbos usor de tinut. il poti creste cu ce ai pe langa casa.
nota 10 pt curaju de pasi pragu acestui tip de stabilimente.
ÎN NUMELE ŞTIINŢEI!
Vasile, dacă scriai asta mai acu’ o lună juma… poate nu mă mai despărţeam de fosta prietenă, care tocmai acolo în zonă se mută.
E plină balta de peşte. Salba de bălţi a rîului Colentina, mai precis
la chimen negru îi zice popular negrilică. Mai rar prin gastronomia neaoşă, dar l-am găsit recent in pâine cu maia, alături de turmeric. Bună combinaţia. Cică e remediul perfect în zeci de afecţiuni.
De unde este această pîine despre care vorbeşti, dragă domnule?
ăăă, Colţ de Pâine îi zice locului, pe Popa Nan colţ cu Matei Voievod. Pe lângă asta galbenă cu negrilică, mai fac cu nuci şi seminţe. Merită un deranj.
Ah, ştiu acea brutărie! Nu ştiam acea pîine, în schimb.
Gracias :)
Imi ploua-n gura. :)
Imi permit o recomandare din aceeasi zona orientala, desi e un local ceva mai mainstream datorita pozitionarii “strategige” – A la turca, Lizeanu 5. Asta asa, din Colentina “aristocrata”.
Pana acum un an, in blocul urmator era si o macelarie iraniana, avea acolo niste preparate de vita si oaie bestiale, numai sa le arunci din plasa pe gratar. Din pacate, n-a rezistat, desi vanzatorii erau amabili si rapizi, iar preturile deloc mari.
Ah, A la turca… :D Chiar aduce a bombiţă de familie din Istanbul.
Am auzit că nu-şi mai fac ayranul singuri, totuşi. :( Dacă-i aşa, îmi pare rău, că acolo aveau cel mai mişto ayran din oraş.
[…] Ca să vezi, trecură doi ani. […]