VasileFie că sunteţi fani ai dulciurilor sau doar un pic tânjitori după mitul copilăriei est-europene cu cheia la gât, nu puteţi contesta că bomboanele Bucuria sunt printre cele mai puternice branduri di pesti gârlă.
Micile bombe ciocolatoase “Meteorit”, “Chişinăul de seară” sau “Griliaj” sunt gravate pe cartea de vizită a naţiunii moldovene, alături de vinul de Cricova, Belîi Aist, Carla’s Dreams, Zdob şi Zdub sau domnul ăla care a înfipt odată un penis de 2 metri în faţa Procuraturii din Chişinău.
Când i-am mărturisit că am vreo două varietăţi preferate de bomboane Bucuria, prietenul meu moldovan Vitalie m-a trimis deunăzi la Bucuria.ro, un magazin online de unde vă puteţi aproviziona oricând cu celebrele bomboane nostalgice, în toate culorile şi aromele.
(Tot ei au magazinul de bomboane Bucuria din AFI Cotroceni. Pentru toate nevoile voastre zaharoase.)
Şi pentru că se apropie moş Nicolae şi multe cizme plâng să fie umplute, io şi cu Bucuria.ro oferim unui cititor norocos un camion de bomboane.
OK, nu e chiar un camion, e un camionaş, dar e cu cheiţă şi cântă. Asta îl face, spun experţii, cel mai adorabil cadou şi de partea asta a Prutului, şi dincolo.
Tot ce trebuie să faceţi e să-mi povestiţi mai jos o amintire mişto din copilărie, iar eu voi desemna un câştigător în dimineaţa de 6 decembrie şi-i voi trimite camionul, garantat fără rakeţi în el. (Dacă nu suntem deja prieteni pe facebook, ar fi bine să treceţi pe aici să verificaţi dacă aţi câştigat.)
În lipsa inspiraţiei, puteţi să scrieţi numa’ partikip dar nu promit că aveţi aceleaşi şanse.
Update: fiindcă toate poveştile voastre au fost super hazlii, a decis random.org: camionul merge la Ioana C., care a fost dată dispărută pe uliţele periculoase ale Pietrei Neamţ.
Partikipă!
Asta a zis o lelea Berlucă in vara lui 90, când babele se uitau la Cerbul de Aur și era vorba de ceva nepoată care ciripea la concurs.
Mno, ma rog, asta fiindcă veni vorba de partikipare.
Io n-am mâncat ciocolăți când am fost mic. Fiindcă nu se găseau. Da’ am furat camionu’ de la colectiv, care era încuiat cu o sârmă și avea frână de mână sub formă de bolovan. Și Niculaie era la volan, io eram în dreapta și Ilisie (fratele lui Niculaie) era pe scară, cum stateau gangsterii in filmele lui Nicolaescu.
Mno, mare lucru nu i de zis decât că ne-o dus la poliție la Cluj ca să ne întrebe cum o ajuns camionul in groapa de siloz. Nici azi nu știu de ce căcat n-o virat camionul cand am tras amandoi de volan…
copil fiind eram fascinat de luna, grozav îmi plăcea luna. tot copii fiind, în fiecare seară stăteam până seara târziu pe ulițele satului și ne jucam tot ce apucam, și, după ce se însera și nu puteam vede mingea, rămâneam la povești până ne chemau părinții în casă.
într-o bună zi un vecin, cel mai mare din gașca aia de copii care băteau mingea, a dispărut din peisaj. l-am revăzut după o lună și ceva și-am sărit pe el cu întrebările: unde-ai fost? de ce-ai dispărut etc. mi-a zis că a fost pe lună. șoc și groază. și ceva dileme: cum ai ajuns acolo? mi-a explicat că dacă te duci pe dealul care se vede în zare ajungi foarte aproape de lună și găsești acolo două mânere de metal de care te poți agăța și ajungi ușor pe lună. am crezut (doar se vedea luna-n vârful dealului) și-am tot visat să ajung acolo.
și-n zile noastre când e lună plină îmi aduc aminte ce ușor se poate ajunge pe ea. tipul fusese de fapt în armată și venise-n permisie. :(
Io’ în copilărie aveam obiceiul deosebit de a construi lucruri, ca un mic Dexter al blocului 89 (puștiul cu laboratorul, nu criminalul). Unul dintre aceste lucruri a fost o “căsuță” din ciulini, adică mai mulți ciulini legați la cap și acoperiți cu iarbă. Cum în căsuță era relativ umezeală (cald și umed, ca în toate pădurile amazoniene din Râmnicu Vâlcea), eu și ceilalți doi ingineri constructori am decis că respectiva construcție, în care intrau maxim doi puști, avea nevoie de o sobă. Soba a constat într-un tub de carton în care am făcut focul, în ideea că fumul va ieși pe el ca pe un horn, iar pereții lui se vor încălzi, fără să ia foc. Au luat foc. La fel și căsuța. A fost distractiv, până am fugit toți în casă și am aruncat cu apă de pe balcon. Morala? “Nu noi, niște băieți mai mari de la blocul vecin, credem că erau și țigani, domnu’ administrator.”
Iată și învățătura acestei povești: În anii ’90, persecuția minorităților etnice se învăța din copilărie!
Una din amintirile mele dr copil prost. Încă am un zâmbet tâmp când îmi amintesc de ziua în care mie și mai multor amici de la bloc ne-a venit strălucită idee sa plecam în excursie la groapa de gunoi a orașului și nu pentru ca am fi fost săraci lipiți și voiam sa facem un ban. Ni se părea palpitant mai ales ca trebuia parca sa traversam și un fel de mlaștină. N-am ajuns la groapa pana la urma pentru ca ne-am rătăcit. Însă la marginea orașului am dat peste o remorca de tir abandonata și plina cu baxuri de suc la cutie. Ușile larg deschise. După ce scria pe cutii, probabil era nemțesc. Toate culorile și aromele pe care nu le-a dat natura. Am băut atât de mult ca aproape ne plesneaau burțile. Am luat și acasă sa dam la toată lumea. Ziua următoare niciunl din părtași nu a ieșit din casa. Am fost singurul care n-a avut probleme cu stomacul. Trei zile am bătut singur mingea în fata blocului. Pesemne ca tirul ala nu era degeaba abandonat și lăsat cu ușile deschise.
Mie si azi mi se pare amuzanta ” fraţia gumei de mestecat” .” Da si mie o bucaţica ! ” . Cu un gest tip rewind, prietenul tau de la bloc, apuca un firicel ( nu prea mare) de guma din gura lui, o intindea si ţi-l dadea. Rupta din suflet era ciunga aia .Pe urma o mai lipeam dupa dulap sau de marginea patului seara.Dimineaţa isi recapata gustul.
Il intindea(nu ca ar conta prea mult)