Am trăit s-o fac şi pe asta. Pledoarie pentru engleji, servici, ţigare, pireu şi vroiam

Printre atâţia analfabeţi funcţional (în ce sens sunt analfabeţi?, adverb, cam ca “asistaţi social” sau “condamnaţi penal”) e bine că există şi câţiva nazişti gramaticali (ce fel de nazişti?, adjectiv, ca “adidaşi originali”).

Recunosc că şi mie îmi place să mă dau deştept. Într-o discuţie în contradictoriu, când adversarul se crede infailibil, să-i atragi atenţia asupra unei gherle de gramatică e ca şi cum i-ai arăta că are şliţul desfăcut.

Bineînţeles că nu-mi pasă când cineva are şliţul desfăcut – doar n-o să-i iasă pula să mănânce alune de pe jos – dar, dacă n-are obrazul talpă, taman în momentul ăla şi-ar putea da seama că, poate, greşeşte şi în alte privinţe.

La o ceartă pe internet ai voie cu orice armă.

Cu toate astea, cred că videoclipurile lupmoraliste stil “mă-ta are cratimă” nu ajută nimănui.

Ăia pe care chiar îi interesează ştiu deja cum se face, sau se uită în DOOM şi la Mioara Avram şi pe diacritica.

Astă noapte, un prieten de pe facebook mi-a lăsat un link către filmuleţul ăsta în care nişte oameni înşiră cuvinte folosite “greşit” de “mulţi” vorbitori de română.

Hihi, haios, uite nişte guri dinţoase, ieei! Dar fiecare emană o aură agasantă de “holier than thou”, şi să-i acuzi pe bieţii oameni din cotloanele ţării că “chinuie limba” când ei îi dau culoare…

Am spus-o cândva: câţi s-ar oripila dacă un interpret contemporan ar cânta pe Pro TV un echivalent în româneşte al lui “Is you is or is you ain’t my baby”.

Dar hai s-o iau pe după alt gard.

Atunci când am stat de vorbă prima oară cu nişte nemţi adevăraţi, au fost foarte curioşi din care parte a Germaniei sunt, fiindcă nu ştiau de unde să apuce germana literară pe care o învăţasem în Bucureşti. Atunci când am stat de vorbă prima oară cu nişte britanici, engleza mea vag americană, deprinsă din televizor, i-a convins că sunt canadian.

Nu arăt nici a neamţ, nici a canadian, dar graiul meu neutru, de manual, le-a bulversat niţel circuitul. Limbile lor sunt atât de variate şi pestriţe încât vorba unui individ îţi transmite deja jumate din biografia lui.

Şi noi, în loc să visăm la o bogăţie similară, vrem să “nu mai vorbească lumea greşit”. Mă leşi…

(Observaţi cum n-am scris mă laşi.)

Nimeni nu spune că-i cuşer să pronunţi Apple eipăl, că-i marca cuiva şi oricum nu e în româneşte, dar a insinua că “pireu” sau “ţigare” ne “torturează” în vreun fel limba mi se pare că-i o tâmpenie. Din contră, tocmai pireu şi ţigare o îmbogăţesc. Chiar şi kkt sau partikip o fac mai interesantă.

De asemenea, nimeni nu spune că nu-i OK să avem un dicţionar de referinţă şi o Academie care să zică din când în când: bă!, asta-i româna literară, cu asta vorbim în instituţiile statului, treaba voastră ce faceţi voi în jurul ei.

Dar, oricât le-ar satisface unora pornirile totalitare ideea asta, limba nu-i o uniformă pe care o îmbraci în şcoala primară şi gata. Fiecare comunitate şi fiecare om îşi modelează limba conform propriilor fantezii. Fireşte că, de regulă, e bine să nu deviezi de la normă ca să te faci priceput, dar poate eşti poet şi cauţi tocmai ambiguitatea. Sau poate simţi şi tu că limba asta săracă şi ţeapănă are nevoie de o nouă revoluţie.

Sau poate că dicţionarul e ultima ta grijă, că tu ai treabă în bucătărie şi lumea înţelege că pireul tău e piure şi nu cartofi prăjiţi. Atunci îţi asumi că ar putea veni un snob să te corecteze şi să râdă de tine, dar tu eşti europarlamentarul Maria Grapini şi câştigi mai mult decât el, aşa că muie.

Oricum suntem înconjuraţi de limbi române paralele. Hotnews şi Mîndruţă scriu fără diacritice. Caţavencii scriu cu î din i. Mie-mi place să folosesc cuvinte care nu există, ca adjectivul lupmoralist de mai devreme. Cui nu-i convine, să citească alte bloguri.

Dar am bătut destul câmpii.

Am selectat nişte cuvinte din clipuleţul cu dinţi şi am să vă spun poveşti despre ele, ca să-i înţelegem împreună pe oamenii care vorbesc aşa.

(Eu nu-s lingvist şi nici măcar filolog, dar îmi place să povestesc, aşa că specialiştii sunt bineveniţi să mă atenţioneze în privat dacă zic vreo prostie.)

Engleji

Ai putea argumenta că toate neologismele astea şutite din italiană care indică provenienţa (englez, chinez, burghez) au petrecut suficient timp în carantina neologismelor, şi că s-ar putea supune şi ele în sfârşit regulilor casei: mânz-mânji, harbuz-harbuji.

Sau ai putea ridica din umeri şi susţine că din contră, regulile casei s-au schimbat: în ultima sută de ani, huhurejii şi spânjii – plurale mai puţin folosite decât mânji sau harbuji – au devenit, în mod aproape clandestin, huhurezi şi spânzi în mai toate dicţionarele.

Treaba ta.

Servici

Intrate mai târziu în limba română, cuvinte ca serviciu sau oficiu n-au apucat încă să-şi tocească desinenţa latinească. Ericius a devenit ariciu care a devenit aricĭ (uite un u mic în vârful i-ului) şi s-a finit arici. Servitium, trecut prin franceză, a devenit serviciu şi va deveni servici. Cui nu-i place, să zică slujbă.

Management, citit cum se scrie

Îmi aduc aminte o discuţie similară despre cuvântul manager. Să pronunţi manager “manager” e super firesc. Poţi să pui accentul pe primul a, gen “camătă” (DOOM 2 spune că aşa-i corect), pe al doilea a, după modelul “Pazvante” (DEX 2009 aşa credea că zice mai multă lume), sau pe e, ca “frigider” (DN ’86, DEX ’98). Nimeni n-ar trebui să te judece. (Frigider vine, apropo, de la numele companiei americane Frigidaire. Şmecher.)

Sigur, am putea să-l pronunţăm ca în engleză dar am devia şi mai tare de la limba română standard. Mene/dʒ/ăr e un cuvânt imposibil în româneşte fiindcă noi n-avem ă după /dʒ/, nici scris, nici vorbit.

În cazul lui management, tot aşa. Mene/dʒ/ment nu poate exista în limba română (decât dacă l-am pronunţa ca “regiment”) pentru că noi nu avem /dʒ/ decât în ge şi gi. Ar trebui să-l împrumutăm pe ĝ din esperanto urĝent. Atunĉ am putea scrie meneĝment.

Apropo, “veni, vidi, vici” se citea mai degrabă “ueni, uidi, uiki” în latina clasică.

Să trimeată

“Să trimeată” e conjunctivul lui a trimete într-o bună parte a ţării. Leave Britney alone!

În ’39, când bunica era deja la şcoală, dicţionarul xenofob al lui Scriban îl susţinea pe trimete, precizând că tremete sau trămete sunt învechite şi că trimite e un neologism după admite, deci e nasol. Mai puţin conservator, Şăineanu (’29) susţinea că trimite şi trimete sunt bune ambele şi arhaismul e trămeate.

Doar fiindcă trimite a biruit în războiul dicţionarelor cândva în secolul XX nu înseamnă că trebuie să-l acuzăm pe confratele căruia-i place să vorbească ca un bunic.

Celălant

Te-ai ascultat vreodată spunând “celălalt?” Sunt trei l acolo. Alalal. Zici că începe Sweat. Chiar nu e de mirare că unei urechi sensibile nu-i sună bine.

N-o să înţeleg niciodată cum a câştigat ăsta bătălia în faţa mult mai simplululului celalt. În anii ’50, încă era o variantă.

Ţigare

Care-i problema cu ţigare? Ţigare e mai apropiat de origine (Zigarre) decât ţigară, pe care oricum îl folosesc azi numai nefumătorii.

Dicţionarele interbelice precizau că -are e vestic şi -ară e estic, dar Cristian Vasile cânta la Bucureşti “aprinde o ţigare” şi toată lumea era mulţumită.

Mi se pare strict o chestiune de gust dacă vrei să tratezi papiroasa (sau piparoasa?) ca pe o lumânare sau mai degrabă ca pe o jumară. Oricum, tehnic, e o ţigaretă, care are şi e, şi ă.

Pireu

Corect ar fi piureu, fiindcă u-ul ăla franţuzesc devine iu în româneşte şi avem deja neglijeu, decolteu, ecorşeu şi alte împrumuturi porno, nu?

Nţ. De fapt, corect ar fi piurea, fiindcă purée e feminin în franceză. Piurea, frate.

Şi dacă însuşi piureul e un uzurpator, de ce nu i-ar lua locul, la un moment dat, un pireu cinstit? Nuu, tu ai doxă-n cap şi ştii că Pireul e portul Atenei.

De parcă existenţa unui oraş cu acelaşi nume ne-a împiedicat să-i spunem rahatului rahat.

Bacon, citit cum se scrie

Dacă chiar nu ne mai place costiţa, produs de mezelărie din carne de porc din regiunea mijlocie a coastelor, obţinut prin sărare şi afumare, am putea, într-adevăr, adopta cuvântul bacon. Ca să vorbim şi româneşte când îl mâncăm ar trebui să ne hotărâm: ori îl scriem beicăn, ori îl pronunţăm bacon, ori vorbim romgleză. Mie-mi plac ultimele două variante, prima e pentru perverşi, bro.

Altfel spus: cât am tranşat noi porcul, mouse-ul şi-a păstrat pronunţia şi a devenit mausul de zi cu zi. Managerul şi-a păstrat ortografia şi a devenit mánager, manáger sau managér. Trebuie doar să stabilim dacă chiar vrem pluralul beicănuri sau ne satisfac bacoanele.

Bătrâna “ieuropă”

“Ieuropa” e cum pronunţă moldovenii cuvintele care încep cu e. Aşa le pronunţă şi ruşii. Aşa pronunţau şi străbunicii tăi, pentru că bagajul slav era încă greuţ. Nu e nimic rău în asta.

Strada unde am copilărit eu se numea pe o hartă din 1900 “Epurilor”, dar se pronunţa tot “iepurilor”. Asta s-a schimbat, dar eu sunt încă io pentru tot Bucureştiul.

Ghiuvetă

P-asta nu pot s-o contrazic. Cuvette (o cuvă mai mică) chiar “face sens” ca chiuvetă. Mai jos, culotte (un fel de “curoasă”) a devenit chilot, deşi firesc ar fi fost să se cheme şi el chiulotă.

Pot înţelege de ce n-ai vrea o ghilotină în chiulotă, dar românul e mai obişnuit cu împrumuturile vechi din turcă (ghiurghiuliu, ghiulea, ghiuden/m, ghiul) sau cu arhaicul ghiuj decât cu astea două de mai sus (şi sora lor, chiureta). Fii blând cu el, ce naiba, abia a căpătat canalizare şi lenjerie intimă.

Vroiam

Nici mie nu-mi sună armonios, dar ultimele două secole de limbă română au cel puţin trei verbe care exprimă voinţa. Pocăiţi-vă.

“Bate cu harapnicul înainte ca și cînd ar vroi să lovească hățașul.”

(Alecsandri, Surugiul, 1860)