VasileLa un moment dat, am descoperit că în pustietatea din spatele vechii uzine Policolor, botezată pompos Titanul Nou de dezvoltatorii imobiliari, cineva construieşte cu sârg o făbricuţă de bere.
Răsfoiam hărţile google după nu mai ştiu care altă întreprindere. (Cred că misterioasa fabrică de sushi din acelaşi cartier. Mişto cartier.)
M-am interesat atunci şi am aflat că berăria cu pricina era încă nedeschisă. Am notat-o într-un carneţel şi am uitat-o. Câteva luni mai târziu, le-am descoperit produsul – berea Oriel – într-un birt de pe Victoriei şi am devenit fan.
Asta se întâmpla acum câţiva ani, când berăriile micro tocmai luaseră avânt. Depăşeam Republica Moldova la numărul de mărci artizanale. Eram în plin tsunami de beri british sau păşuniste, de Zăgani, Nemţene, Ground Zerouri şi Hop Hooliganşi, cu etichetele lor pop-art sau est-nostalgice. Şi uite-i p-ăştia făcând, contra curentului, o bere belgiană într-un ambalaj vag medieval, cu o arcadă gotică şi un îngeraş şi un nume complet ne-şocant.
Când am auzit, acum vreo trei săptămâni, că berarii Oriel încă există şi înfloresc şi au lansat prima bere maturată în butoaie de ţuică din Univers, m-am făcut pachet şi m-am livrat la adresa fabricii lor, să gust minunea.
(M-au primit, spre deosebire de fabrica de sushi.)
Am străbătut întinderea cu ciulini, coioţi şi vile până într-o curte cu copăcei în care Ioana şi Laurenţiu şi-au ridicat hala de producţie. Salut! Am făcut cunoştinţă. Suntem cam de-o seamă, numai că ei fac bere de prin 2010 şi eu doar o beau de prin 2002.
Peretele cu diplome şi medalii se dă doar pentru făcut, aparent. Inclusiv hârtia cu “Best Romanian Brewer” de la ratebeer, ceea ce e cu adevărat încurajator, fiindcă de saitul ăla am auzit până şi eu, care-s un profan.
Discutăm un pic despre numele Oriel, venit parţial pe filiera kabalistică, parţial pe a jocurilor Diablo.
Sigur, în tradiţia rabinică, pe arhanghelul cu pricina îl cheamă Uriel, dar mi se pare de bun simţ să nu botezi o bere Uri-ceva, iar în mitologia Blizzard creaturii luminoase îi spune Auriel, doar o literă distanţă de cel mai comun nume de instalator din România. Vă puteţi închipui că n-a fost greu de ales Oriel, vechi nume vest-european care nu supără pe nimeni.
Facem şi turul fabricii.
Nu mă pricep, aşa că n-o să insist pe ce-am văzut acolo: ţevi şi furtunuri, butoaie cam ca alea în care se face vinul, o mini-moară, frigidere şi paleţi. Curat şi lucios, conform cu cerinţele destul de zeloase ale birocraţiei româneşti în materie de bere (în Belgia e mai simplu).
Apa vine dintr-un puţ extra-adânc, ca la sifonăriile de pe vremuri, iar restul materiei prime – malţ, hamei, condimente, drojdii, zahăr candel pentru furajat drojdiile – din import. Din câte am înţeles, industria românească a orzului de bere, concentrată undeva pe lângă Buzău, e încă derutată şi inconstantă.
După ce berea iese din faza de terci, iar drojdia a terminat de mâncat zaharurile, produsul finit stă la maturat cu lunile în pivniţa cu climă controlată, lângă colecţia privată de suveniruri a noilor noştri prieteni.
Dubbel, tripel, coriandru, coajă de portocală, ştiţi voi, cuvinte-cheie ale berăritului mănăstiresc de inspiraţie belgiană. Vanilie, cafea, lemongrass, butoaie de rom, butoaie de bourbon – încântător, dar nu nemaivăzut.
Nemaivăzută e, în schimb, Ţuiple’up, berea maturată în butoaie de ţuică, rezultatul colaborării cu berarul flamand multi-premiat HopSaSam din Oudenaarde (şi cu un ţuicar din Prahova, care a furnizat lemnăria).
Bere ţuicificată. S-a întors lumea cu curu-n sus. S-o beau, nu? De-asta am venit. Pentru năzbâtia asta arămie şi efervescentă.
În spatele culorii de alambic de cupru, recunosc, credeam c-o să mă lovească şi puturoşenia tradiţională a ţuicii de prună. O presupunere puţin tâmpită, acum că stau să mă gândesc: nici whiskyul păstrat în butoaie de sherry n-are gust de vin, numa’ nişte note subtile pe care le prinzi în fundul nasului.
Începe ca orice triplă trapistă, alcoolizată puternic (9,5%), dulce, mieros-citrică. Când tragi aer după prima înghiţitură, descoperi şi ecourile rachiului, şi nici măcar atunci nu predomină perja aia rustică la care te-ai fi aşteptat. Am aflat ulterior de ce – berea asta s-a odihnit în 3 butoaie diferite (dud, cireş şi stejar) care conţinuseră 3 ţuici (prune, pere şi mere), potenţând gustul de fruct pe care-l manifestă oricum specia asta de bere. Tutti frutti te kelas la tine-n gură, cum ar zice Adi Minune.
– Păi şi nu a sărit presa călare pe voi?, întreb, prefăcându-mă că ştiu să ţin un pahar cu picior. Povestea asta are toate buzzwordurile: startup, artizanal, neaoş, ţuică.
– Din contră, singurii care ne-au răspuns când am trimis comunicatul ne-au întrebat cât plătim pentru un advertorial. Am avut mai multe reacţii în presa de bere din Belgia.
– Lasă, că vă aduce mandea 50 de like-uri.
O sticluţă de Ţuiple’up merită absolut toţi cei 18 lei, cât costă pe Berero, mai ales dacă eşti pregătit să uiţi tot ce te-a învăţat Neumarkt despre bere.
Şi pentru că pur şi simplu nu ştiu când să mă opresc, am gustat şi cvadrupla maturată 10 luni – din care şapte într-un butoi de rom din Belize.
Unde m-ai adus, Vasile?, mi-am spus mie însumi în timp ce mă îmbătam (deloc elegant) cu parfumul de ciocolată, cafea, caramel şi parcă nişte fructe de pădure răzleţe al acestei beri şi mai zdravene (peste 10%, cred), care cred c-ar putea oricând lua locul unui vin roşu, cu toate taninurile lui complicate.
Înainte să plec, Ioana şi Laur mi-au oferit, cred că la mişto, un păhărel din alt sortiment (ceva cu drojdii spontane, gen lambic, parcă? – sau mă îmbătasem eu), dar care încă nu apucase să fermenteze complet.
Gustul de citronadă începuse să capete contur. Nasul – să zicem doar că l-ar recunoaşte foarte uşor proprietarii de pisici. Dap, berea e mai bună când e gata.
Urmăriţi-i pe Oriel pe facebook şi răsfoiţi-le saitul, acolo puteţi găsi tot ce v-ar putea interesa despre, momentan, singurul brand de bere belgiană din Titan*, inclusiv unde se poate cumpăra şi ce reţete curajoase mai stau la maturat.
*Care cred că ar face faţă la orice serbare câmpenească flamandă sau valonă.
