VasilePrietenii noştri Islaz continuă să dea drumul cu ţârâita bucăţilor muzicale de pe atât de eclecticul album nou (la care am ajutat şi io cu ceva, ieei, chiar dacă numa’ pe partea vizuală).
Până acum, fiind cre’că singura pe care n-o auzisem deja pe viu, eponima Mă cheamă Piteştiul m-a cucerit instant. E un imn funky-electro-pop al Piteştiului industrializat. Cu oareşce aer de neue deutsche Welle la care contribuie din plin ü-ul ăla, voluntar sau nu, din refren. Cu un scurt pasaj triumfal autoironic. Cu nişte lozinci comunistoide răsturnate. Cu o mică notă de subsol phoenixiană.
Şi mai ales cu euro-ritmul ăla obsedant care te face să dai din cap ca pe vremea când mustăţile erau cool.
Şi dacă Muntele de foc e un pic prea întors spre rădăcina retro-Phoenix a trupei ca să insist asupra lui, Bob Dylan de la Dăbuleni se dovedeşte a fi un bluz oltenesc super-onest, care p-ormă curge natural spre un un punk oltenesc super-săltăreţ.
(Sigur, nimic nu-i nou sub soare, dar dunele şi şacalii Dăbulenilor mi se par un cadru mai bun pentru polenta-western decât meleagul transcarpatic şi, implicit, prea central-european în care s-au născut Nightloserşii.)
Şi da, chiar a existat un Elvis de la Mioveni, that’s the point.
Ţine legătura cu Islaz pă feisbuc ca să nu ratezi următoarele mini-lansări sau, duamne fereşte, vreun live spontan cu cobză.
