Utopia Balcanica

Aperitiv cu flashback muzical şi un platou de Sarmale Reci (maturate 26 de ani)

Amintire din copilărie.

1995. Prima zi de şcoală. Simt în oase că o să primesc un ou Kinder. Nici măcar n-au să mă capseze maidanezii din capul străzii, pentru că şcoala e la mama huciului, în Romană, şi mergem cu maşina. Sunt en-tu-zi-as(ma)t.

Dar cum fac să mă trezesc la timp? Ca să mă spăl pe dinţi şi alte chestii mega importante pentru viaţa academică. Ce bine că am la capul patului un radio (îl văd şi acum, un Mekosonic cu LED-uri roşii) pe care îl pot programa să pornească singur la şase dimineaţa. Îl programez. Dorm ca un prunc, că-s un prunc. Porneşte radioul. Nu mai ştiu pe ce post era reglat. Primele cuvinte pe care le aud în prima zi de şcoală:

“Mirosul acru de pişat / din drum te ia la Stere”.

Buimac, între crăpat ochii şi spălat pe dinţi, învârt cuvintele în cap. Nu înţeleg ce legătură are pişatul cu singurul Stere pe care îl ştiu, nea Stere, fochistul blocului. Ah, şi nu înţeleg cum de au voie să zică pişat la radio. Mie-mi bate lumea obrazul când îmi scapă un “caca” şoptit la groapa cu nisip şi ăştia au voie să zică pişat la radio? Această situaţie e inacceptabilă. De acum am şi eu voie să zic orice. Sau doar am visat?

Vis sau nu, a fost un moment critic în cariera mea de copil şi de om.

Amintire din adolescenţă.

Mi-a luat oareşicâţi ani să mă lămuresc că n-am visat şi să aflu cine-i autorul acelei diorame grunge a secolului 20. Cam tot atunci mi-am dat seama că există şi altă muzică decât discurile cu Mahler şi casetele cu Brassens ale lu’ mama. O muzică dintr-o lume reală, pe care o vedeam de la geam şi o miroseam în drum spre hala de carne de la Traian. Ah, şi să vezi când m-am prins despre care Stere era vorba. Oau.

Învăţând apoi să manevrez singur radioul şi să-mi cumpăr casete de la bişniţari, am aflat şi că în afară de ăia cu Stere şi Tanţa, care se chemau Timpuri Noi şi erau încă pe val (“Bă, Geta-i sor-mea!”), în Bucureştiul ciudat al copilăriei mele a mai existat o trupă. Una mai poppy şi mai veselă, dar doar aparent: Sarmalele Reci.

Iar dacă, cu “Stere” ăla, Dan, Artan şi Răzvan îşi încununau deja opera, pentru Sarmalele Reci acelaşi an ’95 fusese şi mai important. Exact atunci şi-au inaugurat ei discografia – şi nu cu un imn al epocii, ci cu un album întreg de imnuri ale epocii.

Ce album bun a fost Ţara te vrea prost. Ce potpuriu de stiluri care, culmea, avea noimă. Nişte băieţi făcuseră o coloană sonoră pentru filmul oricui ieşea din casă în ’95.

Un bluz al băiatului sărac într-o lume a copiilor de bani gata. O bosanovă languroasă printre tomberoane. Un marş prog-rock cât un roman de familie despre dezagregarea unei generaţii. Manele şi tantra yoga. Chiar şi poezia şchioapă a cerşetorului din tramvaiul 14. Şi, ca un drapel în vârful întregului balamuc, refrenul piesei eponime. Nu uita că ţara te vrea prost. (“De ce să se ducă la şcoală atât când uite ce bine de Stere…” Acelaşi zeitgeist, altfel condensat.)

Şi ce bine a fost scris acest album! Fiecare cuvânt se potriveşte. Fiecare silabă se pupă cu vecina ei. “Cine mă vişnuieşte? Cine mă brahmaputrează?” Când cresc mare, vreau să fiu şi eu un textier ca ăsta – sau măcar să schimb o vorbă cu textierul ăsta, mi-am spus.

Rareori ai ocazia să-ţi cunoşti idolii şi să nu pleci dezamăgit, dar viaţa m-a adus în preajma lui Florin şi am plecat de fiecare dată foarte bucuros.

Unde voiam să ajung.

Anii au trecut. Punkiştii nu-şi mai împistresc gecile de blugi cu pixul. “Preoteasa” e Silver Church. “Ceauşescu” e o memă din vechime. Copiii străzii nu mai cântă în tramvaie decât de sărbători. Unele dintre convingerile mele au divers de ale Sarmalelor şi am momente când le gust un pic mai chiorâş.

Dar găştile încă se sparg, lumea e încă nedreaptă şi ţara încă te vrea, oho, cât de prost te vrea. Albumul ăsta e clasic, valabil şi ascultabil, nu doar ca lecţie de istorie ci şi ca album de fucking muzică plăcută auzului.

De-aia am zâmbit foarte mulţumit când l-au reînregistrat, cu toate beneficiile tehnicii şi know-how-ului din zilele noastre. 26 de ani mai târziu. Pe disc de vinil (în premieră). Cu saxofonul lui Iordache cu tot. Şi cu sprijinul prietenilor noştri de la Trei Beţivi.

O mărturie care n-ar trebui să lipsească din discoteca nici unui muzicofil din oraş (iar eu am primit-o cadou, sâc).

Mâine, adică sâmbătă, 18 decembrie, e concertul de lansare în Quantic.

Discul poate fi cumpărat direct de la Trei Beţivi (Vasile Lascăr 66) sau din Cărtureşti.

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Salut, acesta e un mesaj de la fondatorul Utopia Balcanica, Vasile.

În cea mai mare parte, acest sait e opera unui singur om. Pentru a putea rămâne în continuare semi-amuzantă (că gratuită e tot timpul) şi fără bannere cu pastile de penix, Utopia Balcanica are nevoie de ajutorul tău. Îl poţi sprijini pe Vasile pe Patreon sau, dacă eşti CEO la megacorporaţie, aş fi bucuros să fii clientul sau poate chiar sponsorul meu. Un asemenea gest te-ar umple de karmă GARANTAT. Scrie-mi!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net