Dulcele cartof al copilăriei

Nu, n-am crescut în foametea irlandeză. Dar m-a provocat Dr. Oetker să-ţi povestesc despre un desert al copilăriei mele.

O să-ţi povestesc, dar mai întâi să te bag adââânc în copilăria cu pricina.

În anii 90, la puţin peste un kilometru de Unirii, timpul greşise un pic direcţia şi găinile încă umblau libere pe stradă. Aveai de toate acolo. Vara, groapă cu nisip; toamna, castane şi ghinde; iarna, derdeluş; primăvara, pe nea Stere, fochistul, care ne fugărea că îi mâncam corcoduşele.

Ah, ba da, lipsea o sifonărie. Copiii care n-aveau acasă capsule ruseşti cu CO2 se duceau cu bunicii lor la sifoane. Tu, urmaş de sifonari cu capsulă, te duceai doar la piaţă. Agăţat cu toată mâna de un deget al bunicului, la piaţă la Traian, cale de câteva minute care păreau o expediţie. În oraş.

Supermarketul sclipicios de azi era o imensă, istorică hală de carne semi-părăginită. Piaţa în sine, tăiată pe din două de linia lui 14, era un haloimăs de mirosuri şi zgomote. Nu puteai încă să plăteşti sfecla cu cardul. (Jumătatea de piaţă care a supravieţuit e mult mai fancy în zilele noastre). Tramvaiul trecea cu scântei, oamenii călcau în bălţi incerte, câinii urlau la tramvai, cineva fura o poşetă. Balamuceală. Presupun că aşa arătau toate pieţele acum treij’ de ani.

Ciufulit de tot vacarmul ăla, simţeai că meriţi cu vârf şi îndesat să traversezi până la Gladiola. Bunicul era de acord, indiferent dacă fuseseşi sau nu cuminte în ziua aia.

Cofetăria Gladiola, parterul unui bloculeţ art-deco-vai-mama-lui din buza pieţei. Înăuntru erau un milion de prăjituri, o cofetăreasă, ventilatoarele din tavan şi acvariile alea de limonadă în care se învârtea veşnic o paletuţă semisalubră.

Desertul copilăriei era şi el acolo: cartoful.

Se cheamă “cartof” şi arată ca atare, modest şi maro, dar e… o prăjitură, tinere Vasile!

De regulă, dacă muşti dintr-un cartof crud e câh, dar iată, în oraş există un cartof secret în care poţi să bagi linguriţa şi e untos şi dulce şi miroase a rom. (Relaţia ta cu romul se va complica la maturitate.)

Nu-i mai dulce decât tortul Joffre şi nici mai însiropat decât baclavaua bunicii. E urât ca răţuşca lui Andersen. Dar e mai amuzant decât toate la un loc. Normal că vrei un cartof! Hehe, cartof.

E primul paradox amuzant cu care te întâlneşti în viaţa asta. O să ţi-o marcheze.

Anii au trecut şi peste piaţa Traian.

Băbuţa care făcea borş a devenit Fornetti. Poşta a devenit o ruină. Sfecla se poate plăti cu cardul. “Singurul loc plăcut din cartier” (aşa scria pe grădina de bere) a devenit blocul niciodată-terminat al unui bişniţar douămiist. O covrigărie a devenit casă de amanet, dar abia după ce a fost şaormărie, s-a chemat Mr. Fishy şi s-a întrebat de ce n-are succes.

Cofetăria Gladiola e acum sediu de bancă. Dacă aş intra să cer un cartof, s-ar uita ciudat la mine.

Iar cofetăriile noi parcă s-au certat cu esenţa de rom, zău.

În explorările mele culinare mă mai întâlnesc cu cartoful şi rudele lui.

Salamul de biscuiţi – un văr la fel de comic al cartofului. Bombiţele beţive ale ungurilor, ca nişte mici cartofi daţi prin cocos (cu sau fără vişine din vişinată). Kakaobollul suedez, căruia vecinii danezi îi spun sputnik. Kartoşka (cartofiorul) din bucătăria rusă, care-i exact acelaşi cartof, deşi sună mai adorabil.

Fiecare astfel de întâlnire mă trimite înapoi în colţul Pieţei Traian, sub ventilatoarele Gladiolei. Şi, în general, dacă mă întreabă cineva de un dulce, io tot cartof răspund şi mă hlizesc un pic. Că se cheamă cartof, dar e o prăjitură.

---

Alţii fac explorări culinare poate mai puţin intime, dar mult mai temeinice.

Cred că e momentul să-ţi arăt contextul micului meu moment proustian.

Dr. Oetker a lansat portalul Dulce Românie, care intenţionează să fie o mare şi cuprinzătoare enciclopedie a dulciurilor româneşti.

Nu te strâmba că-i un proiect comercial. Sunt acolo zeci de poveşti interesante, bucăţele de istorie, reţete de pe vremea părinţilor, moşilor sau strămoşilor. Tarta de Botoşani sau coliva-budincă. Doboşul interbelic. Chiar şi cartoful, inspirat de o reţetă a Sandei Marin din ’45. Io i-am dat un bookmark.

(E acolo şi o campanie promoţională cu un mare premiu de 20.000 de euro. Imaginează-ţi în câţi cartofi de la câte cofetării se traduce asta.)