VasileE luni, vitejii mei, deci azi intră (sau a intrat deja, nuş’) pe HBO Max noul ghemoftronz cu dragoni, House of the Dragon.
În sfârşit, un ghemoftronz nou! Chiar începeam să ne facem griji.
M-au invitat şi pe mine vineri la avanpremieră, probabil cuceriţi de mema cu dragonul care scoate flăcări pe cur. Nu te mint: nu eram convins că vreau să iau o pauză de la realitatea violentă şi plină de intrigi a ultimelor luni ca să văd tot violenţă şi intrigi, da’ bănuiam că voi primi şi o şapcă, aşa că m-am dus.
Proiecţia a avut loc la palatul lui Ceaşcă din Primăverii, ornat cu o grandioasă căpăţână de dragon…
…dar în absenţa păunilor casei, care ar fi întregit atmosfera cu mieunatul lor înspăimântător.
OK vasile, am înţeles, păunii sunt nişte dragoni mai mici – dar cum ţi s-a părut primul episod din House of the Dragon?
Atenţie, posibil spoilăre.
E un Game of Thrones foarte concentrat. După ce m-a informat repede când şi unde mă aflu (în Westerosul încă stăpânit de targarieni, cu vreo 200 de ani înainte de Jon Snow şi prietenii săi), mi-a trântit din prima un duel cu buzdugane, un măcel nocturn, sex, politică, zgaibe infectate, o cezariană, fornăit de dragoni şi au murit câţiva inşi.
Yup, multă acţiune, puţină gargară. Şi ăsta a fost doar primul episod, care stabileşte premisa – război de succesiune à la Roland şi Archibald în Enroth (observă care-s reperele mele în materie de fantasy!). Bănuiesc că totul se va îmbârliga iremediabil şi vor mai apărea două căruţe de personaje cheie. Că e Game of Thrones.
Oricum, a fost sweet. Şi fără zombii şi răcire globală, phew. Păstă medie, aş mai băga – vorba lui Andrew Zimmern (parcă).
Pe bune, atunci când nu fornăie, dragonii targarienilor produc un sunet care-i fix undeva între păun şi vacă.
M-a mai bucurat că l-au distribuit ca (aparent, stai să vedem, că e totuşi Game of Thrones) antagonist principal pe gagiul ăla extrem de britanic pe care mi-l aminteam din The Crown şi care am înţeles că a fost şi Dr. Who la un moment dat. Şi care mie mi se pare că seamănă cumva cu Robert Negoiţă, chiar şi cu peruca platinată de Witcher – pardon – vulpoi argintiu targarian.
Orice serial în care personajul negativ e Robert Negoiţă merită din start eurocenţii mei.
De partea aparent bună şi mult mai puţin interesantă a forţei, protagonista Rhaenyra e o tomboy princess desenată după şablon. Nu ajută nici faptul că te duce instant cu gândul la o mini-Danaerys.
Habar n-am cât de adânc şi-a băgat nasul George R. R. Martin în scenariu, pentru că n-am citit Fire and Blood aşa că recunosc doar canonul (tronul ţepos, geografia tărâmului, familiile westerosiene). Nici nu-mi pasă cât e de fidel cărţii un serial menit să mă distreze. Când am chef de cărţi, nu mă uit după ele în televizor.
Am senzaţia că o să ne uităm cu consecvenţă la House of the Dragon, chiar dacă ultimul sezon al primului GoT a fost gherlă şi ne-am supărat toţi pe el*.
*Bine, io chiar nu m-am supărat că ultimul sezon al primului GoT a fost gherlă. M-am gândit la asta reuitându-mă recent la bătrânul DS9: piu, piu, vâj, bum, gata marele război cu Dominionu’ şi dup-aia fâs – nunta lui Worf. M-aş bucura ca GoT să ajungă o franciză atât de babană ca Trek, cu gherle cu tot.
Update după ce m-am uitat şi acasă: daţi contrastu’ tare, e GoT deci e întunecos ca naiba.
