VasileAcum vreo doi ani jumate descopeream cu încântare Casa Tănase, o simpatică (şi de departe cel mai bizar botezata) bombiţă nepaleză. Acolo m-am îndrăgostit de curryul de miel şi m-am împrietenit cu omul locului, Sujan.
Evident că am fost un pic mâhnit când am văzut într-o zi poarta Casei Tănase închisă, dar am dat de Sujan la o bere la Zadar şi m-a liniştit: it’s not the end, man, numa’ ne mutăm o stradă mai încolo. Câteva luni mai târziu, open for business.
(Între timp, şi Tănase pare că a redeschis, dar cu altcineva la butoane – voi investiga. Până atunci, însă -)
Fireşte că am convocat o poteră şi ne-am dus la Chautari, noua bucătărie nepaleză a prietenului nostru Sujan.
L-am găsit pe colţul Căii Griviţei cu Buzeşti, momentan fără firmă pe uşă. E o căsuţă renovată, vizibil mai dichisită decât vechiul loc (şi decât restul cartierului).
Cârciuma în sine e tot intimă şi prietenoasă, cu o terasă umbroasă în spate (încă în curs de amenajare, sorry) şi cu o Neumarkt în frigider pentru călătorii obosiţi. Ura pentru singura bere băubilă din portofoliul Heineken.
Nu cred că o să bată cineva vreodată la branding un restaurant nepalez pe nume Tănase, dar Chautari e el însuşi un nume frumos, fiindcă aşa se cheamă în nepaleză popasurile înşirate de-a lungul potecilor, unde drumeţii sleiţi pot să se aşeze să-şi tragă sufletul. (Şi fiindcă aşa îl cheamă pe Sujan, şi cui nu-i place o afacere de familie.)
Ne aşezăm şi noi şi foim singura foaie (faţă-verso) a meniului. Bref: nudălşi, orez, momos, curry, platouri de împărţit.
Scorurile au sărit în sus, reflectând ochioşenia sporită a locului şi tulburoşenia economică a vremurilor – dar doar un pic, slavă lui Ganesha.
Hai cu verdictele, Bourdain de pe Temu care eşti tu vasile. (De parcă n-ai şti că mi-a plăcut, pentru că altfel nu îţi scriam.)
Iată-l, în sfârşit, pe vechiul nostru prieten, curryul de miel (45 de lei). Familiar, domol (parcă altcândva era mai iute? sau confund?), uleios, parfumat.
Un dâmb de orez (pentru absorbit zemurile) în-sos-ţeşte această bătălie călduţă între nota de lanolină a cărnii de miel şi clinchetul citric al coriandrului verde – o buruiană atât de potrivită mielului încât e practic leuştean în vacanţă.
Ca să ne iuţim, încercăm şi ciupercile pane (20 de lei) – o gustare vizibil vinovată, pornind de la nişte banale fâşiutze de pleurotus. Crocant, spicy, cu extra ceapă prăjită. Kathmandu Fried Ciuperci. Le iau şi data viitoare.
Am gustat şi dintr-un orez prăjit cu pui (30 de lei). Despre ăsta n-am ce poezii să îţi scriu (e un orez corect prăjit corect cu pui corect) dar a fost cu vârf.
Şi încheiem cu piesa de rezistenţă (în sensul că piesa care ne-a pus la încercare rezistenţa), platoul de momos, celebrii colţunaşi nepalezi. De pui, că aşa a votat masa – alternativele erau legume şi porc.
Citit în meniu, platoul cu momoşi părea scumpuţ (la 85 de franci româneşti), da’ nu aveam de unde să ştiu că e o veritabilă momonstruozitate, un momorman de momos, cinci din fiecare fel: aburit, prăjit, kothey (adică aburit şi dup-aia rumenit în tigaie), tras în chili cu legume, scăldat în supă. Şi da, au fost momoi, zemomoşi, aromomaţi, au meritat fiecare momonedă. (Pot s-o ţin aşa până mâine.) Good stuff.
Cu tradiţionalul sos achar, picănţel-ghimbiros şi un pic arahidos.
De vreo 330 de lei am mâncat (şi băut nişte beri) patru inşi. No regrets.
Un momo a rămas acolo fiindcă nu mai încăpea în absolut nimeni şi ar fi fost penibil să cerem la pachet UN MOMO.
Update: acum mă gândesc numai la acel momo, aşa că mai fac o dată pe musafirul la Chautari.
Vizitez un pork manchurian – interpretarea indo-nepaleză a fastfoodului chinezesc (prăjim orice şi dup-aia îl scăldăm într-un sos de soia cu amidon – un pic prea sare, zahăr şi grăsimi, vorba radioului), aici în varianta cu chiftelutze aproape suedeze. Şi încă nişte chili momos garnisite cu small talk. Aflu inclusiv ce brand de făină din România au calculat ei că e mai bun pentru momos (nu-ţi zic, că poate faci spionaj industrial).
Închei cu nişte surprize (încă) off-menu: tapasurile nepaleze de bere, adică choila – bucăţele de carne iute-acrişoare (în mod tradiţional, din bivol – aici momentan doar porc), cu garnitură crocantă de orez expandat, şi sadheko, sălătzica de arahide.
(Dacă ajungi pe acolo, merită să întrebi ce mai e nou în bucătărie. Meniul ăsta chiar e provizoriu.)
Gata, vasile, gata. (Ho, cum îi zici bivolului în Himalaya.)
Dacă îmi ziceai prin 2005 că Bucureştiul anilor ’20 o să aibă o întreagă constelaţie de bombiţe nepaleze, îţi răspundeam: hm, ce chestie.
Şi io care credeam că o să mâncăm mămăligă cu brânză la Gara Lipscani for ever and ever.
Bun venit în constelaţie tânărului bistro nepalez Chautari şi jap! direct în frunte abţibildul fictiv RECOMANDAT DE VASILE pe care poate la un moment dat o să-l transform într-un abţibild real ca să fiu şi eu influenfăr.
Chautari poate fi găsit pe Griviţei 72, aproape de intersecţia cu Buzeşti/Berzei, fff convenabil pentru cine mişună de obicei în Zadar sau la J’ai sau la Gara de Nord. Livrează prin bolturi, wolturi şi molturi. Are o pagină de feisbuc.
