VasileBasarabia nr. 256F e unul dintre cotloanele alea unde mai mereu a vieţuit o formă de birt. (Ajută că are dublu acces, dinspre stradă şi dinspre halele platformei industriale. E practic intrarea secretă într-un microcosmos unde se fac de toate, de la nunţi şi botezuri la tancuri, scule pentru centrale nucleare şi piesele lui Smiley.)
A fost o şaormărie de oareşce renume. A fost o cantinuţă proletară cu meniu fix. Au venit-plecat fulgerător nişte turci superautentici, la care a mâncat şi Muntele nişte kokoreç şi i-a plăcut. La un moment dat, cineva a învelit toată faţada în faianţă neagră tip “Bacovia la Dedeman” şi biznisul (ce să facă şi el) a sucombat.
Ca să treacă într-o zi vasile pe acolo şi să constate că Persefona s-a întors din adâncuri, iar pe faianţa macabră, sub firma veche, stă o firmă nouă: Gastronomika. Hm.
Wait a minute, Gastronomika nu era mai demult un bistrouleţ balcanico-mediteranean cu oareşce ştaif, prin părţile ceva mai hip ale oraşului?
Ce duamne iartă-mă caută aici, unde se tăvălesc ciulinii bobârnăciţi de vânt peste peroanele Gării Titan şi maidanezii Faurului urlă a pustiu. Nuş’.
Nu l-am întrebat care-i faza nici măcar pe domnul Badea de la Gastronomika (fiindcă exact pe dumnealui l-am găsit la butoane înăuntru). Nu mă bag, man. Toţi suntem puţin luaţi.
Am dat bună ziua, am încercat să fac conversaţie – păcat că nu ştiu io cu conversaţia – şi, cel mai important în protocolul de termită oficială a cartierului, m-am aşezat să-i mănânc mâncarea.
Un talmex-balmotron de culori şi texturi (moştenit de la vechii proprietari, ăia cu faianţa funerară), un playlist de Balkan beats în surdină, mirosuri apetisante în dialog prin aer. Foarte ca la mine acasă.
Pe terasa din spate stau la ţigări şi cafele nişte oameni în salopete, probabil deja sătui, sub un castan extrem de bogat şi stufos.
Prânzul tip împinge-tava (chiftea, piure, ciorbă, varză) aşteaptă cuminte în tăvile lui de inox da’ nu în el am să mă holbez, sorry prânzule, ci în micul, provizoriul şi chiar incitantul meniu à la carte, tipărit la repezeală pe o foaie răzleaţă: kokoreç, balık ekmek, pljeşkaviţă, MOMIŢE DE VIŢEL. Demonul care locuieşte în mine (să-i zicem “Bourdain după două luni în Pantelimon”) scoate un chirăit vesel.
Acestui kokoreç neaşteptat nu găsesc ce să-i reproşez.
E un kokoreç strict turcesc, din maţe şi seu, tocătură măruntă, fără ficaţii şi splinele cu care suntem obişnuiţi de la Salonic. Uite-l cum zâmbeşte: i se văd mustăţile de kekik (oregano), dinţii de ardei şi îmbujoreala de boia topită în unsoare.
Recipientul – aicea mi-era cel mai frică! – e tradiţionala jumătate de bartai franzela turcească. O franzelă impecabil aleasă: rumenă dar nu tăioasă-pe-cerul-gurii, pufoasă dar nu dezlânată.
Molf. Slîrp.
Proporţia umplutură-franzelă e cea corectă: cât încape, efendi. Felul în care uleiurile lânoase ale oii şi alea afumat-pişcătoare ale pipărcii penetrează celulele pâinii? Mai ceva ca lichidul când penetrează creta dacă nu mesteci Orbit.
O alcătuire simplă şi dureros de sinceră pentru care, în mod normal, ai avea de condus măcar până la Edîrne. (Şi diferită de kokoreciul fusion din bardă, cu organe şi ceapă marinată, al prietenului George de la Circus.) Puţin peste pragul de sărătură când io, în mod normal, aş cere o bere, dar azi mai am de lucru. Aia e, beau o bere diseară când rememorez.
*A costat 49 de lei, dar ce să-i faci Vasile, eşti la Gara Titan nu pe faleză la Tekirdağ unde creşte kokoreciul în jardiniere ca penixurile din basmul lui Creangă.
Şi cum mai era loc în vasile, momiţe de viţel. YOLO.
În ce om nu e loc pentru o momiţă de viţel? Tii, de când n-am mai gustat aşa ceva.
Momiţa nu e fudulie. Fudulia e un eu-fomism (îţi place ce calambur am tras aici?) pentru texticul sau koi. Momiţa e o glandă – timusul – care face parte din sistemul limfatic la animalele tinere. Ştiai asta deja că nu te-ai născut ieri.
Friptă pe grătar, momiţa are textura mătăsoasă, onctuoasă, zemoasă & un pic elastică a unui creier încrucişat cu o scoică uriaşă – şi o aromă intimă de mamifer, dulceag-pământoasă, într-o crustă crocantă de grăsime arsă.
Decupez o bucată de momiţă, o plimb un pic prin verdeaţă, sumac, ardei iute şi sare, îmbuc şi (clinchet de clopoţei celeşti) păţesc ca regele Coreei în telenovela cu bucătăreasa venită din viitor. Am închis ochii şi m-am teleportat într-o vacanţă de vară din copilărie în Bucovina. Miros de fân şi fum, clămpănit de căruţe, libertate, inocenţă, fotbal pe prund, baie în râu cu lipitorile, d-astea. Cine mă vede zice că am păţit ceva, că mă înec, dar nu – e nostalgia.
Mulţam frumos, Gastronomika. Mi-ar da şi o lacrimă dacă n-aş avea o imagine dură şi masculă de cultivat.
Plec cu simţămintele adânc scormonite şi cu un trileqe/trileçe la pachet – pandişpanul albanezo-turc de origine sudamericană, îmbibat în lapte, rece şi proaspăt, surprinzător de moderat de dulce. (În acest caz particular, cu pălărie de caramel, bătând şi el un apropo la crema de zahăr ars a bunicii.)
Mai vin.
Noua Gastronomika (Food Station) e pe Basarabia 256F, fix peste drum de Gara Titan Sud şi staţia de metrou Republica.
Momentan e deschisă de luni până vineri între 12 şi 6, dar plănuieşte să se mai întindă (dacă ţine plapuma). Nici meniul nu e bătut în cuie. Trăim, vedem, urmărim pe instagram, rămânem în legătură.
