VasileVichend cu vreme câinească (în sensul că mijlocul de locomoţie ideal ar fi fost sania trasă de câini)? Normal că vom lipăi prin viscol către două concerte în aceeaşi seară ca nişte boşi.
Ce bine că mi-am cumpărat bocanci de iarnă în 2018 şi i-am ţinut în dulap până acum fiindcă n-a mai fost iarnă.
În primă fază am descălecat la Bazar de Muzică unde Daniel şi excelenţii săi colegi Yunus şi Gabriel au renunţat la sculele convenţionale şi au adaptat un set de şlagăre DENIS (printre care Pâine sau Televizor color!) pentru sintetizatoare şi drum machine. Un experiment optzecisto-retro-futurist de încrucişare a unui DEVO cu un Karpov Not Kasparov.
(Am menţionat KnK fiindcă n-am putut să dau din cap pe modulaţii într-o sufragerie conspirativă şi să nu îmi amintesc dansul din Blok14 de anul trecut unde am ajuns – nimic nu-i întâmplător pă lume – chiar cu Denisache şi ne-a plăcut.)
Concertul în sine n-a fost o baie adâncă de muzici din care să renasc cu alte urechi – Bazarul e totuşi doar o prăvălie şi are vecini -, ba nici măcar n-am prea apucat să-i văd pe băieţi la lucru fiindcă oamenii din ziua de azi au trei metri. Dar a fost intim, funky, stângaci, atipic şi m-am bucurat io însumi ca un copil că am avut loc la el.
Iar cârligul serii – faptul că prestaţia s-a tras live pe CASETĂ AUDIO la botul calului – tre’ să fii un robot fără suflet ca să nu te emoţioneze.
(Mi se pare atât de postcovid-ironic că după placa de vinil s-a întors caseta. Acel suport fragil şi complicat care se degradează şi ţinut în cutie. Ca viaţa omului. WHAT’S NEXT MAN, CILINDRUL DE CEARĂ? TEFICORDUL? PAPIRUSU’?)
N-am putut rămâne la poveşti cu gagiii şi discurile fiindcă vântul ne-a purtat urgent spre Zadar, unde Alex Drăghici îşi acorda cobza pentru o cântare cu tot taraful (Meltiade la vioară , Florin la acordeon, Costel la contrabas, nimeni altul decât Sean aka Jean Americanu la ţambal globalist – şi Tibi la butoane).
Acuma, ştii deja părerea mea despre talentatul nostru prieten Alex şi sigur ţi-am mai spus că mi se pare cel mai puternic când e singur cu cobza – cobza mi se pare o voce discretă pă care acordeonul, de exemplu, o cam cafteşte şi îi fură sandviciul.
Dar nu poţi să faci primăvară cu un ghiocel şi nici cumetrie cu o cobză, iar în formula asta pare că “s-au găsit” fiindcă CHIAR AM ÎNŢELES fiecare instrument. Probabil a ajutat şi Zadarul însuşi, care e iadul fotografilor dar căruia urechea mea (profană, e drept) nu a avut niciodată ce să-i reproşeze.
În pofida araliei de afară – aralie, ce cuvânt muntenesc par excellence – nici aici n-aveai loc să arunci un ac. Scuze băiatului care filma tot hepăningul, pă care l-am mai înghiontit cu cotul în îmbulzeală.
S-a zis de pe Vlaşca (Puţul cu cinci izvoare e imnul regiunii noastre, până la urmă) şi de pe Teleorman şi nu de mai departe de Gorj (unde e deja common knowledge cât de rău a căzut pluta pe Codin din Buduhala). Curat şi viu şi fără savantlâcuri sau teatru.
Şi chiar dacă s-au mai sărit strofe ca să nu se plictisească fanii (şi ca să încapă mai multe cântece în potpuriu, probabil – omul textului din mine a mormăit un pic) – tot a fost, dacă mă întrebi, cea mai fidelă experienţă folclorică pe care o poate avea cineva în Bucureştiul anilor noştri. Şi, ca de obicei, s-a ocărât cu poftă Cuculeţul, futu-i legea lui dă animal fatidic. Muie lui, cum s-ar zice la oraş. Scuze prietenilor de la SOR.
Spre final, o minusculă paranteză grecească ne-a amintit prietenia pan-balcanică pe care artistul o sprijină ferm. (Chiar adineauri a mai pus Alex pe youtube ceva frumos din folclorul bulgar.)
Iar io, după încă o bere, mi-am adus spontan aminte de începuturile punk ale lu’ Alex: au sunat anii 90, îşi vor casetofoanele înapoi? Cât de anti-profetic. Păi cum am mai fi ascultat noi acuma DENIS live in Bazar.
