Balkanik! 2015 a trecut chiar şi testul ploii

Vineri, ziua 1.

Plouă ca dracu, mocăneşte. Mă duc devreme, zic, pe la şase, pe îndrăgitul maidan din Uranus ca să apuc să-mi iau legitimaţia. Mă gândeam deja cu groază la norii de praf care se ridicau anul trecut, când dansam ca apucaţii pe ţăcăneala balkan-jamaicană a lui Kiril şi era cald şi uscat. Atunci am tuşit ţărână, acum să vezi că o să înotăm în mâl!

Constat, cu bucurie, că suprafaţa cu pricina se pretează chiar foarte bine la umezeală. Nisipul e grunjos, nu se lipeşte de bocanc. Mulţumim, Balkanik! Se pare că o să treci testul.

Maidanul e încă pustiu. Cred şi eu, după aşa o vară ne obişnuim mai greu cu apa rece. Cântarea s-a decalat cu vreo oră. În spate se munceşte încă din greu la tarabe şi gherete. Proiecţia ne anunţă, fără diacritice, că mai durează puţintel.

Începe Doina Revival, un proiect Roots Revival powered by Revival Revival… Aţi prins ideea, iar eu nu mă omor după revival-uri, nici după cultul Mariei Tănase, nici după a da startul unui festival de voie bună cu hăulituri abisale pe versuri tâmpiţel-patriotarde. Dar hei, cine sunt eu să judec. Orişicum, mi-au plăcut instrumentiştii şi am căpătat respect (amestecat cu frică) faţă de capacitatea pulmonară a Mariei Casandra Hăiuş.

Pe urmă îi întâmpin cu interes pe veteranii Kalyi Jag.

În ultimii ani m-am tot trezit ascultându-i în metrou şi imaginându-mi că nu mă tem de cai şi că în jurul meu e o prerie nesfârşită şi totul e un western cu ţigani – dar nu un Aferim!. Un spaghetti western cu un ţigan erou jucat de Franco Nero. Dacă ar veni cineva şi mi-ar spune că La romniasa me te lav e compusă de Morricone, aş fi uimitor de ne-sceptic.

Deşi-s fericit să rămân şi trei zile în fantezia mea campy, totul se spulberă când vine Ivo Papasov şi începe să fie dement. Am mai asistat la nunţi bulgăreşti cu lăutari, am mai văzut oameni demenţi, dar tataie le-a cam înfăşurat pe toate.

Sâmbătă, ziua 2.

Adio, ploaie! Mă bucur nespus că am încheiat acest subiect şi sper să controleze reptilienii vremea în aşa fel încât să nu mai plouă decât când sunt eu în casă.

Ajung târziu în Rahova fiindcă-s groaznic de mahmur după un afterparty improvizat. (Jenat, recunosc: nu m-am dus la the Ark, nici măcar sâmbătă, de dragul lui Ion din Dorobanţi. Dar să ne întoarcem pe maidan.)

De supărare că m-a durut căpăţâna şi i-am ratat pe Lemon Bucket Orchestra, mănânc nişte mici excelenţi de la standul de mici (alături aveau şi Agra Palace un raion foarte cuprinzător cu bucătărie indiană). Fotografiez micii pentru albumul meu cu mici de pe Facebook, dar şterg din greşeală poza. Buhuhu.

Intră Kočani orkestar, care îşi fac datoria cu onoare, cântă Mesecina şi Şiki, şiki baba (“aia din Underground” şi “aia din Borat”)… Cam ce te aştepţi să facă nişte iugoslavi într-o zi răcoroasă de toamnă timpurie. Ne distrăm, ţopăim un pic, ne bucurăm că nu se mai stârneşte praful…

Şi totuşi, vă întreb, ce rost are să deschidă ORICE ALT taraf de suflători pentru Fanfare Ciocârlia, temutul miriapod de plămâni din Zece Prăjini care nu are nici început, nici sfârşit?

Pe când învăţam chestii despre ansamblurile astea ţigăneşti de alămuri din Balcani, mi-a rămas în minte ideea că se trag din fanfarele militare otomane. De atunci mă gândesc mereu, mai în glumă, mai în serios: oare câtă teroare era în sufletul răzeşului când de peste dealuri se isca un vuiet de Mr. Loba Loba sau Iag Bari?

(Acum, de pe afişul din 2013 – anul când n-am putut veni – îi mai regret doar pe Kal.)

Duminică, ziua 3.

Arunc un ochi pe la standurile cu lemnărie, pielărie, sticlărie, tinichele (salut, prieteni de la Meşteshukar Butiq!), timp în care şi Fanfara de la Valea Mare se instalează în mod neaşteptat lângă tarabe, aducând un binevenit aer de Crăciun-printre-blocuri întregii manifestări. Micii hârâie, sfârâie şi ţâţâie solemn pe eşafodul de fontă.

Lăcrimez într-un colţ de ochi, de emoţie că-i aud pe viu pe Amsterdam Klezmer Band, care-s de fapt două formaţii într-una, fiindcă una e când răpăie Job în neerlandeză & idiş Hassid in Amsterdam şi cu totul alta când bombăne Alec cântece vechi de mahala în rusă de Odesa.

(Însuşi publicul a cerut piesa de rezistenţă, Limonciki. Îmi place mult varianta lor. Pe scara durităţii infractorului rus pe care mi-l imaginez când ascult piesa, AKB e undeva între Létající rabín şi VulgarGrad sau Mirkurbanov.)

Recunosc, mă simt foarte împlinit şi fiindcă demult, după primul Balkanik, când organizatorii au întrebat publicul: “hei, pe cine să mai aducem la festival?”, i-am propus chiar pe aceşti domni pricepuţi.

O dronă zumzăitoare survolează mulţimea, răcorindu-ne periodic cu o pală de vânt.

Vedeta serii, Shantel, face exact acelaşi spectacol ca în 2014. Nu că ar fi neapărat un lucru rău. Shantilică de la Frankfurt joacă bine pentru un dârlău de 47 de ani. Socot că-i suficient să reiterez ce-am zis anul trecut.

Dap, au fost câteva momente stânjenitoare când publicul nu ştia versurile sau pur şi simplu n-avea chef să urle, dar trecând cu eleganţă peste ele, intrând în mulţime, improvizând un “Bella Ciao”, stropind cu şampanie şi făcând tot felul de alte giumbuşlucuri, Shantel a făcut un spectacol care a stârnit tot praful din Uranus – de zici că erupsese Krakatoa pe acolo – şi pe care, dacă l-aţi ratat, tre’ să vă duceţi urgent în Germania să-l vedeţi.

Setlistul nici n-a contat foarte mult. Piese vechi – Disko Partizani, Disko Boy, Ciganka, piese ceva mai noi de pe Planet Paprika, The Kiez is Alright bătând spre rock’n’roll şi, bineînţeles, Bucovina, celebrul cover după şlagărul din ’31 al calypsonianului Wilmoth Houdini care-a fost (haios, ştiu) portiţa multora spre world music, nuanţa balcanică.

Minus praful – ori fiindcă era umed, ori fiindcă şi noi eram mai puţini, că n-a mai fost un weekend torid şi îl mai văzuserăm pe Shantel anul trecut. Zău, nu-mi dau seama.

(Scurt gând: Shantel chiar are multe în comun cu cuscrul său niţel mai vârstnic din Franţa, Manu Chao. În mijlocul acţiunii, ţi-ar lua ceva să-ţi dai seama dacă-i Radio Bemba sau Radio Partizani! Ca şi anul trecut, încă aştept de la neamţ să fie şi el poet şi să scoată un Sibérie. În nemţeşte.)

Pe urmă se fineşte zbânţuiala, bem o apă plată şi pornim spre casă chiuind.

OK, acum de rău:

• Faza cu jetoanele ne-a nedumerit pe toţi. (Vineri şi sâmbătă, fisele de băutură erau distincte de fisele de mâncare. Când stăteai la coadă pentru fise trebuia să ŞTII dacă peste 3 ore vrei să mănânci mici sau să bei bere. Duminică s-a reintrodus jetonul unic şi toată lumea s-a bucurat. Dacă reuşesc să aflu logica din spatele acestei anomalii valutare, v-o explic şi vouă.)
• Sper, totuşi, să avem un headliner nou la anul. Departe de mine gândul că ne-ar plictisi Shantel, dar repetiţia nu e tocmai mama distracţiei.
• Plăvanul cu steagul a venit în fiecare seară să ne mâhnească un pic pe dinăuntru. Nu-s în nici un caz un fan al percheziţiilor corporale, dar cineva chiar ar trebui să oprească la poartă prăjinile de 3 metri.

Şi de bine:

• N-a mai fost coadă la budă. O dovadă elocventă că pisoarele en plein air salvează orice festival.
• Kalyi Jag! Fanfare Ciocârlia! Amsterdam Klezmer Band!
• Mici, bere, bâlci, bragă, poze, meşteşugari, chiar şi un afterparty despre care presupun că a ieşit mişto deşi am lipsit.

A fost Balkanik!, ne-a plăcut şi îl aşteptăm cu interes pe următorul. Ca de obicei.