Tocmai am fost până în Macedonia şi vremea era chiar bună pentru anul 2004

Ştiu că nu vă interesează – nici pe mine nu mă interesează, având în vedere cu ce circ palpitant se pregăteşte mandatul Gabrielei Firea – dar tocmai am avut ocazia să petrec un weekend în fosta republică iugoslavă a Macedoniei.

Acolo, am poposit câteva zile pe malul lacului Ohrid, unul dintre marile lacuri ale Europei, cunoscut pentru suprafaţa de 400 kmp, adâncimea de aproape 300 de metri şi mai ales preţul ţigărilor, care poate atinge pe timp de vară 1 euro la mal.

Trec razant pe lângă Ruse, Plevna, Sofia (până aici, locuri cunoscute), Skopje şi Bitola. Durează vreo douăşpe ore, pe nişte autostrăzi rezonabile. Bate oricând o călătorie infernală cu trenul până la Skopje via Timişoara şi Belgrad, şi de acolo dumnezeu cu mila, sau o combinaţie aeronautică fantezistă cu Roma sau Istanbulul.

Prima impresie: mamă, ce relief are Macedonia. Munţi cât vezi cu ochii. Toată ţara aia (de dimensiunile Olteniei, apreciez) e genul de loc prăpăstios unde confederaţia dezlânată de triburi e o formă de organizare viabilă şi măgarii un mijloc de transport cel puţin potrivit.

Apropo de măgari, am auzit că la graniţa păduroasă dintre Macedonia şi Bulgaria sunt foarte folosiţi pentru traficul cu ţigări, cam ca planoarele care se mai prăbuşesc din când în când pe la Galaţi. Îi dai drumul pe munte măgarului încărcat cu ţigări şi îl prinzi pe partea cealaltă. Vorbesc foarte mult despre ţigări fiindcă costă FACHING 4 LEI.

La vamă nu m-au întrebat dacă am măgar, doar de ce vin în Macedonia şi cât am de gând să stau. Se intră cu buletinul, ca în toată ex-Iugoslavia şi în Albania.

Tolănit pe marginea lacului, oraşul Ohrid arată ca şi când Veliko Târnovo ar face într-o zi un copil bastard cu insula Paxos şi l-ar abandona într-o Alaska post-încălzire globală, dar într-o istorie alternativă în care Alaska rămâne la sovietici şi maşina preferată a sovieticilor e Fiatul 500.

Mă plimb un pic pe faleză şi chiar îmi pare rău că nu e un august târziu. Aşa cum ungurii fac plajă la Balaton şi locuitorii Baloteştiului la Therme, mulţi macedoneni, bulgari şi albanezi vin la Ohrid să se scalde şi am înţeles că-i foarte distractiv.

Chiar şi acum, când abia a mijit primăvara, e plin de turişti pe Lipscanii lor. Toate buticurile au “perle super autentice de Ohrid” la preţuri ridicole, probabil perle de cultură din China, dar legenda spune că-s date acolo cu nu ştiu ce emulsie din solzii unei hamsii locale care le dă un luciu fenomenal.

Pe pereţii caselor mişună nişte şopârle penibile (Podarcis erhardii) pe care nu mai pot să le prind ca în copilărie.

Şi dalele de pe stradă lucesc. Cred că alunecă pe ploaie ca dracu.

Ceva mai jos, la umbra statuii cuplului comic Chiril şi Metodiu, câţiva domni arşi de soare aşteaptă să te şofeze cu barca pe lac, contra unor sume pentru care omologii lor greci nici nu şi-ar potrivi ochelarii pe nas. (Cam cât o plimbare cu taxiul în Bucureşti.)

Lebedele sunt prietenoase şi foarte graţioase, până vezi cum se găinăţează.

Pentru tocilari, Ohridul e în patrimoniul cultural UNESCO (şi lacul în ăla natural) din anii ’70. Mai devreme, în anii 800, a deţinut titlul de capitală culturală a primului ţarat bulgar.

Până la cetatea lui Samuil (care chiar aminteşte de Târnovo, dar şi de Bucureştiul anilor 2000, prin cablurile spânzurate de toţi stâlpii) e oleacă de urcat. Poteca trece pe lângă un amfiteatru antic unde-i un restaurant despre care am citit abia mai târziu pe Tripadvisor că-i foarte bun, aşa că o să-l notez pentru data viitoare.

Puţine lucruri ne unesc în Balcani, dar toţi macedonenii, bulgarii, sârbii, bosniecii, românii, grecii sau turcii care-şi plimbă vreodată câinele îl vor alinta cu aceeaşi vorbă părintească: haide, haide! Aveam o poză cu un macedonean plimbându-şi câinele, dar am pierdut-o, aşa că uite una cu ceapa grozavă din piaţă şi încă una cu bărcuţe.

Între timp, învăţ o grămadă de cuvinte în albaneză de la albanezii locului. La cal se zice cal, la peşte se zice peşc, pâinea e bucă, muntele e mal, para e zarzăr, la gard se zice tot gard şi la zbor se zice fluturoi. Încerc să intru pe net ca să-mi mai explice Alexe o dată cum stă treaba, dar netul merge ca dracu şi terasa unde stau e între un muezin turc şi unul albanez care se întrec în bocit ca să-i cheme pe oameni la rugăciune. Bocetul nu mi se pare o metodă bună de a atrage oameni, dar hei, dacă le merge.

Mănânc o sumedenie de pule, dar şi o pleşkaviţă impecabilă şi nişte mici la 1 leu. Ăştia din urmă seamănă mai mult cu micii noştri decât ăia bulgăreşti, dar stai, sunt pe fasole. WTF.

Protip: sâmbătă seara se lasă cu lăutari la toate birturile din port. Aman, aman!

La radio e Leb i Sol iar la TV e Big Brother sârbesc sau croat, dar eu tre’ să mă car înapoi la Bucureşti, că am fost fraier şi nu mi-am luat concediu o săptămână.

Timpul trece tot timpul.

O să mă întorc, cât încă e anul 2004 acolo, la fel de 2004 ca-n vremurile alea nevinovate când fugeam de la liceu ca să-mi ridic alocaţia de la poştă şi ajungea, afurisita, şi pentru şaormă, şi pentru bere, şi pentru toate alea.

Până atunci, chiar dacă în Macedonia n-ai voie să cumperi alcool din magazine după şapte seara, oleacă de diplomaţie ad-hoc mi-a obţinut nişte rakia de tescovină, să meargă cu zacusca şi Westurile.

Ajuns acasă, am trimis la developat chiar şi un film de pe Minolta ca să dovedesc lumii cât sunt de hipster.

Pe urmă am dat drumul la nişte armonii faux-balcanice, am adunat pietre, am făcut o movilă şi am mâncat şi am băut acolo, pe movilă (Facerea, 31:46).

Acuşi termin sticla şi mă duc să mă cert cu grecii pe Alexandru cel mare.