Dark Bombastic Evening 7. Cunoscut de puţini drept cel mai frumos festival

Tradiția Dark Bombastic Evening rezistă și persistă de 7 ediții încoace, însă eu îs novice și mă duc abia a doua oară. Având acces la colțul cu faimă internautic deținut de căpetenia bărboșilor Vasile, am decis să scriu aici impresiile mele personale de care, oricum, n-ar trebui să-i pese cuiva.

Aceasta nu e o recenzie, că eu nu folosesc cuvinte precum vibe, sound sau experiență, nu vă precipitați. E numai un text extrem de lung (nu-i vina mea că au fost douăj’ de concerte) despre niște trupe de care probabil nici n-ați auzit dacă n-ați fost la DBE.

Ziua cea dintâi

Am ajuns la Alba Iulia după ore lungi petrecute-n tren alături de babe doamne în etate, care au ținut să-mi povestească viețile lor și să-mi prezinte traistele lor de medicamente ca să-mi dau cu părerea ca o expertă. După ce-am aruncat valiza-n cameră, am purces către concerte. Am ajuns când deja începuseră Jess and the Ancient Ones. N-am apucat să aud dacă strigă „Bună seara, Budapesta!”, și asta mi-a frânt inima. Am analizat de la distanță cum duduia aceea hipioată se unduia pe scenă mai mult ca o prințesă solistă la Nightwish, sau ce trupe de-astea de prințese or mai fi. Dar mie-mi plac Jess and the Ancient Ones și am ignorat acest aspect, m-am dus la coadă la bere și sarmale, am socializat cu oameni, chestii firești.

Au urmat Barren Earth, care-s ceva doom progresiv și nu sună rău când îi asculți acasă, dar recunosc că la concert m-am plictisit. Mă întrebam în sinea mea care-i sensul vieții, ce e după moarte și de ce urlă bietul băiet pe scenă. (V-am zis că asta nu e o recenzie, pot să fiu ignorantă în privința gusturilor altora.)

Hemelbestormer (mi-am făcut nod la limbă pân-am învățat cum le zice) îs post-rock, și orice post-rock sună bine când stai într-o cetate cu o bere-n mână. Cea mai mare pasiune post-rock a mea e Callisto, în rest mi se pare că toate sună la fel, dar bine, bănuiesc că există și unii care nu se prea pricep, așa că respectele mele eterne acestor băieți cu nume încâlcit.

Universe 217 nu mi-au plăcut, deși am remarcat că erau mulți oameni entuziasmați de ei. Nu știu ce nu mi-a plăcut, nici nu m-am obosit să studiez cu atenție problema. Dar am stat și-am discutat chimie cu un chimist din Cluj, că doar nu suntem animale, numa’ dat din cap și bețivăneală. Mai vorbim și vorbe serioase.

Hamferð au fost o surpriză pentru care nici nu-mi adun cuvintele. I-am ascultat înainte și nu mi-au plăcut. E una din puținele trupe din lumea asta care sună mai bine live decât pe albume. Am rămas proastă. Așa ceva! Un doom metal impecabil, de sfâșiat inimi mai ceva decât Gabi Luncă la beție, de dat cu căciula-n câine, nu alta. M-au atins la sentiment, și asta nu se întâmplă prea des. Ba chiar i-am și cunoscut a doua zi, par niște băieți de treabă, am împărtășit o sfântă pălincă cu ei și cu un domn ucrainean.

Dar sentimentul n-a fost sentiment adevărat până la Batushka. Pe care-i iert că au stat o oră și ceva să facă soundcheck noaptea, că n-au ajuns la timp să rezolve tehnicalitățile. M-am dus ca o groupie în primul rând, să mă umplu de sfințenie, să se pogoare sfântul duh al black metalului rusesc peste mine.

Pentru plebeii care nu știu ce e aia o Batushkă, trebuie să explic că-s noul trend muzical al undergroundului de metal borât, pentru că albumul e o liturghie și ei se îmbracă în preoți și au icoane fără fețe și cântă black metal cu influențe bizantine. Și probabil că dacă li s-ar scoate elementul creștin din peisaj, ar fi un metal absolut anost și nu l-ar asculta nimeni, dar scânteia asta ortodoxă s-a aprins în toată lumea. Și cum cu toții nădăjduim în secret să nu ardem în iad, s-a stârnit acest val de entuziasm în direcția generală a Batushkăi.

Suntem, de altfel, extrem de curioși să aflăm ce-or mai scoate după minunăția asta de slujbă. Mi-am rupt gâtul întru veșnică adorație a acestor pravoslavnici ruși, am ieșit de la concert mirosind a tămâie, am luat și o lumânare de pe scenă, aș fi putut muri fericită.

Ziua următoare

Ziua următoare a început cu Fjord, care-s niște băieți de pe la noi și sună bine. Tot cu post-rock și zgomote de-astea ambientalo-atmosferice. Îs faini, merită susținere.

Au urmat Spurv (deși trebuia să urmeze King Dude, dar s-a făcut o rocadă în program). Odată cu Spurv a venit și cea mai frumoasă furtună cu grindină de la începutul timpurilor încoace. Nu există sentiment mai plăcut decât să stai la o masă de lemn, să-ți sară bucăți de gheață pe masă cu care să se joace fericită Olga (Olga e fină-mea, are un an și-un zâmbet), să te uiți în jur la ziduri de cetate, și când se rupe cerul în bucăți să auzi izbucnind armonie din instrumentele băieților de la Spurv. Am greșit mai sus când am zis că toate trupele de post-rock sună la fel. Spurv nu. Spurv e furtuna cu grindină, Spurv e zâmbetul de fundal al ediției trecute. Cine nu iubește Spurv, mama lui e vinovată de crime împotriva omenirii.

După cum era firesc, concertul a fost oprit la un moment dat, că apocalipsa se înverșunase împotriva noastră, ne pedepsea Dumnezeu pentru că ne-am închinat la preoții fără fețe de la Batushka, așa că pauză. Întrerupem transmisiunea prin eter.

Când revenea totul la normal și se însenina, am decis că pe mine încă mă plouă și că nu vreau să mai stau pitită pe sub umbrele dacă o ia de la capăt, am chemat un taxi, m-a dus la piața de ruși (există piață de ruși în orice oraș din țară, nu numai în alea care-s înspre ruși), mi-am luat o pelerină de ploaie, și atunci s-a oprit de tot ploaia și nici c-am mai văzut vreun nor până am plecat. Legile lui Murphy funcționează, iată, am salvat de la pierzanie festivalul, am fost arca lui Noe, mulțumiți-mi.

Spurv au mai cântat o piesă după pauză, ca să termine și ei ce-au început, și-apoi a venit King Dude, un domn demn de toată dragostea. Mergeți pe iutub și ascultați ca să-nțelegeți ce e atât de minunat în legătură cu el.

Spiritual Front sunt varianta italienească (și cu mai multe conotații sexuale) de Holograf. Serios. Cântă la zilele orașului la Roma sau ceva. Și sună și suficient de comercial cât să-i iubească lumea cu ușurință. Ce-i drept, îs frumoși în felul lor, și se potrivea ritmul lor vesel cu bucuria generală de după grindină.

Trebuia apoi să ne distrăm pe manele cu Theodor Bastard, dar asta nu s-a întâmplat așa curând, că au apărut ca de nicăieri Death in Rome. Vai, Death in Rome, ce proiect superb. Ce meșteri în ale neo-folk-ului! Să iei hituri pop mizerabile și să le șlefuiești în astfel de minunății. Asta e exemplificarea vorbei românești, din rahat bici. Cui îi trebuie să meargă la Rihanna în Piața Constituției, când la Alba Iulia s-a cântat cea mai frumoasă variantă de Diamonds in the sky? Nu știu ce-o fi în capul altora, zău.

Când au urcat Crippled Black Pheonix pe scenă deja îmi dădea cu panică. Eu așteptam cu inima la gât manelele rusești, ce-i cu băieții ăștia aici?, îmi venea să zic, dar cine să mă mai audă. Crippled Black Pheonix sunt faini, buni de ascultat acasă pentru orice fel de activitate, chiar și numa’ de ascultat fără activitate. Îmi lasă cumva impresia că unele piese au un aer Pink Floyd-ian, dau o stare de bine, de stat în pat și admirat perdeaua cum flutură noaptea, și-apoi sar la alte piese mai energice, mai de dat cu aspiratorul.

Noroc cu ei că au anunțat pe la mijloc de concert că Theodor Bastard or să urmeze până la urmă, să fie capul de afiș al serii. Că-n rest, nimeni nu știa nimic. Vai, și-au urmat. Și ce ne-am bucurat cu toții, și ce-am dansat, ca-ntr-o zi de sărbătoare! Habar n-am ce cântă oamenii ăia, nici nu-s sigură dacă există limba lor, par numa niște sunete aruncate-n vânt de dragul muzicalității. Uneori muzica e frumoasă și fără mesaje de interes general. Uneori, e făcută numai ca să dansezi noaptea-n iarbă pe ea.

Ziua cea de pe urmă

Ultima zi n-a fost chiar în atenția mea. Aveam alte preocupări, pregătiri de plecat la capătul țării, și nici nu m-am dus la Sylvaine, pe care toată lumea o iubește. Toată lumea iubește Alcest, și la pachet cu Alcest vine și nevasta. Nu mă emoționează niciunii.

Apoi am venit și-am îndurat Ghost Bath și Throes of Dawn, Doamne, apără și păzește, câtă gălăgie degeaba, nici nu m-am ridicat de la masă. Am vrut, dar m-am întors repede. Nu mai intra balamucul ăsta în inima mea după atâtea trupe frumoase pe care le auzisem cu o zi înainte.

Am reușit la Virus să mă distrez, că ăștia chiar sunau a muzică.

La Dødheimsgard (alt nume de trupă pe care-l uit după ce-l scriu) iar mi-am pierdut interesul. Nu mă mai emoționez la indivizi pictați pe față care cântă despre satane și flutură pentagrame. Cel mult îi mai ascult acasă, da’ mi se taie orice pasiune când îi văd, oameni în toată firea, tăvălindu-se în penibilul mascaradei. Dar mă rog, astea le sunt atribuțiile pe fața pământului, cine sunt eu să-i judec. La Vemod deja n-am mai stat, habar n-am ce cântă, tot pe bază de zgomot anost erau, din câte țin minte vag. Probabil m-am dus să beau într-un colț.

In the woods… erau așteptați de mulți dintre noi, cred, sper. (Așa se scrie, cu puncte-puncte, nu-s eu afectată de vreun spirit artistic). Sunt o trupă frumoasă, și mulți ani nici n-am visat că or să se readune ca să mai cânte ceva. Dar au răzbit, au cântat, mi-a crescut inima ca o pâine caldă, i-am tăiat de pe bucket list. După ei mi-am luat lucrurile și-am plecat la gară să aștept toată noaptea un tren care întârzia, conform clasicului program de întârzieri. Am mai hălăduit prin lume o vreme, și abia acum am ajuns în acel punct al vieții în care să-mi scriu memoriile de la festival.

Alte observații aș mai avea, dar le zic pe scurt. Nu mi-a plăcut cum a fost pusă scena, mi s-a părut că e mai puțin loc așa. Nu că n-aveam loc între noi, că oricum nu suntem așa mulți, da’ arăta mai bine la intrare, în spațiu mai larg. Și am impresia că tot din cauza rearanjărilor au fost prea puține standuri de chestii, și după ce că erau puține, lucrau niște incompetenți. Anul trecut n-am stat o clipă la coadă la bere; anul ăsta am stat de mi-am pierdut tinerețile. În rest, toate bune. Am întinerit la loc între timp. Să ne vedem cu bine anul viitor.