Jambalaya şi blues-ul au ajuns în Drumul Taberei înaintea metroului

În calitate de prim americanofil al ţării, nu puteam să nu mă bucur săptămâna trecută, când am fost chemat la inaugurarea unui clubuleţ care se cheamă Louisiana.

Misiva avea grijă să specifice că acolo mă aşteaptă muzica live a unui american get-beget, dar şi mâncare creolă despre care citisem doar pe wikipedia, cum ar fi jambalaya şi po’boys. Count me in, îmi zic, aranjându-mi pe cap pălăria de cowboy de 10 lei din Auchan, uitându-mă în oglindă şi băgând-o la loc un pic jenat, nu pentru că am capul mare ci fiindcă în Louisiana nu cred că sunt foarte mulţi cowboy.

Pe urmă citesc mai jos că localul e tocmai în Vestul Sălbatic, în complexul comunist de la Orizont, de care mă leagă multe amintiri, inclusiv cu şaorma. Cât de autentic!

Cut to the chase, Vasile. Cum e acolo?

Ajuns în Drumul Taberei, lângă o şcoală unde probabil că merg copiii drumtăbărenilor, m-a întâmpinat terasa micuţă a fostului bistro Orizont (5 mese care vor dispărea oricum foarte curând fiindcă tocmai s-a făcut frig).

Cobor treptele spre subsol, unde găsesc un spaţiu nu foarte luminos, extrem de cozy, capabil să ţină – ochiometric – 50 de oameni şi vreo patru artişti. Un fel de Big Mamou – remember? – dar mai comod şi mai puţin puturos.

Hei, mă gândesc, chiar şi fără scenă şi bucătărie exotică aş veni aici să beau o bere dacă aş sta în zonă. Faptul că-i bun pentru petreceri private s-ar putea să fie motorul biznisului după ce trece efectul “s-a deschis un local în cartier”.

Pentru că era o deschidere super oficială, am făcut cunoştinţă şi cu ai casei.

Şeful e Bogdan Papastere (chitarist la Floare albastră, o trupă de progresiv a anilor ’90 timpurii). Unii l-ar putea acuza de inconştienţă, că o cârciumă cu muzică live care nu-i în centru sau în nord e un pariu cam şubred. Eu l-am asigurat că aici în Titan există astfel de poveşti de succes şi-i amuzant uneori cât de simetric e Bucureştiul – mai puţin reţeaua de metrou. În plus, chiria sigur e mai mică aici. This might actually work!

Clay Windham, bluesmanul casei, e un texan care locuieşte de câţiva ani în Drumul Taberei. Asta după ce un popas mai lung la vecini, în Varna, l-a făcut să se îndrăgostească de sud-estul Europei. Glumeam că “recrutarea” a fost ca-n episodul ăla din South Park (când îl iau pe Token basist): băi, avem în cartier un gagiu din Texas. Sigur ştie să cânte blues.

Omul care a conceput meniul e chef Cristian Marin, dar despre meniu mai jos.

Între timp, taica Clay şi prietenii săi ne-au făcut o scurtă demonstraţie muzicală. Sunet curat, fără fiţe. Boxe puţin prea puternice pentru dimensiunea cârciumii. Repertoriu variat, de la B. B. King sau Bo Diddley până la Tom Waits. Să revin într-o vineri, mi-am notat (am revenit în următoarea vineri).

Uite ceva de la Albert King, filmat acolo într-o altă seară.

Recitalul s-a terminat abrupt fiindcă venise mâncarea.

Printre felurile pe care le-am degustat:

• jambalaya, un fel de paella creolă fără şofran. Disponibilă aici în varianta cu pui, care nu m-a dat pe spate – nu era toată ideea să conţină şi andouille şi crevete? Un pic de mezel, oleacă de crustaceu şi ar fi fost lux.

• po’boys, cândva sandvişurile amărâţilor din New Orleans, astăzi probabil cele mai consistente sandvişuri pe care le poate mânca un amărât în Drumul Taberei – bun!;

• o supă de coadă de bou (făcută, mişeleşte, din coadă de viţel pentru că boii sunt plecaţi la Parlament). Spre deosebire de supa de coadă de bou de la Zexe, pe care v-o recomand din cu totul alte motive, supa de coadă de bou din Louisiana e groasă, consistentă, amintind a gulaş şi plină de legume şi mirodenii călduroase. O să fie excelentă la iarnă;

• “somn cajun”, adică bucăţele de file de somn pane, servite cu wedges şi cele două sosuri ale casei (unul e cu iaurt şi avocado şi unul rosé, ambele sunt gustoase, cartofii sunt şi ei asezonaţi din belşug iar somnul e aşa un peşte rar în bucătăriile de cartier!);

Se mai pot mânca în Louisiana şi burgeri (21 lei cu tot cu cartofi şi sos!), coaste BBQ, vreo două feluri de paste, creveţi Lafayette. Meniul e scurt, cum se cuvine să fie într-un bistro care n-are probleme de identitate.

M-am întors câteva zile mai târziu, incognito, ca să ascult o cântare întreagă şi să verific dacă somnul ăla cajunez e la fel de crunchy.

Somnul n-a fost rău deloc, iar după cântarea lui Clay, câţiva băieţi din Jukebox (aflaţi, în mod convenabil, la o masă din apropiere) au încheiat seara cu o nocturnă de Creedence.

Ambianţă: 5/5. Loc călduţ unde poţi coborî la un pahar cu vecinii. Muzica e bună şi, când nu e live, e în surdină. Blues, jazz and soul.

Serviciu: 5/5. Toată lumea zâmbeşte.

Mâncare: 4/5. Poate nu chiar ca pe marginea bayoului, că suntem la Orizont. Comfort food, în orice caz (supa şi somnul sunt exact ce trebuie!).

Băutură: 3/5. Tipăriţi o listă cu băuturi dacă vreţi o notă mai mare, nu-mi place să bâjbâi aşa că am băut doar bere.

Scoruri: 4/5. 6 lei halba e perfect normal într-un bistro care nu-i pe Lipscani, ca şi 21 burgerii sau 28 coastele. Tre’ să decartezi mai mult dacă vrei peşte sau creveţi, dar e firesc fiindcă nu locuim în Thailanda. Pentru artişti, mi s-a sugerat o contribuţie de 15 lei. Au meritat-o.

WC: 4/5. Exact ca restul localului, mic, dar foarte curat.

Puteţi să urmăriţi pe facebook ce evenimente mai au loc la Louisiana.

(Ştiţi ce mi-ar plăcea mie să aud în Bucureşti? Nişte country, frate.)