Notiţe desperecheate de la marşul fără megafoane

În urmă cu câţiva ani, am fost la înmormântarea cuiva apropiat. În fruntea alaiului care ducea coşciugul spre locul cu pricina, popa şi diaconul schimbau, deloc în şoaptă, păreri despre noile abonamente cu animale de la Orange. Mi-a fost jenă.

Mi-era frică să merg la marşul de ieri ca să nu-mi fie din nou jenă de jena altora. Dar a fost foarte, foarte linişte.

Puţine pancarte, puţine steaguri. Nici un portavoce cu intenţii dubioase. Doar compasiunea ghicită în ochii câtorva mii de oameni. Cred că fiecare dintre ei avea pe cineva de care să-şi aducă aminte.

Eu mi-am amintit de o veche prietenă, care făcea poze frumoase şi mă invita uneori la concerte, dar eu n-aveam timp sau nu-mi plăceau “metalele”. A murit în decembrie, a 62-a din 64, la Spitalul de Arşi de pe Griviţei.

Alţi prieteni vechi, mai norocoşi, s-au reîntâlnit în mulţime. În loc să se îmbrăţişeze, schimbau priviri şi mergeau mai departe. Era o zi blândă, ca de primăvară, altfel bună pentru free hugs şi siropoşenii, dar mai bine nu.

La un balcon de pe Bucur, cineva a atârnat un banner cu strofa aia cu Ţepeş din Scrisoarea a treia. Mi se pare cel puţin un faux pas să întâmpini marşul ăsta chemând un satrap medieval să dea foc, dar omul cerea dreptate cum ştia şi el.

Am înţeles că, spre seară, a trecut şi Cioloş pe acolo, a aprins o lumânare şi n-a vrut să discute cu microfoanele care îl hinghereau. Eu n-am văzut oameni politici, doar pe Paleologu ascuns într-un colţ, dar ăla-i un tip decent şi oricum nu-l recunoaşte nimeni.

Disperate că şi-au pierdut relevanţa acum câţiva ani, televiziunile s-au învârtit ca şacalii, adulmecând emoţia, cerşind cadre cu lacrimi. (Măcar dacă erau singurele animale încolţite care trag cu dinţii de vechile paradigme.)

Nu m-am uitat la statuia proaspăt dezvelită pentru că nu cred în statui. Cele 64 de baloane albe au dispărut, unul câte unul, în cer.

Lucrurile se schimbă.