VasileAm retras ordonanţa X, ce mai vreţi?, ne întreabă, candid, bandiţii şi impostorii, sperând să nu le auzim curul ţâţâind ca înaintea unei judecăţi.
Da’ ce-am făcut, şefu?
De la Dragnea şi Tăriceanu în jos, până jos de tot, la reptilele cuibărite în Academia Română, voci panicate ale oamenilor de bine reşapează teza aia penibilă cu forţele oculte care vor să dezbine România şi s-o dea, presupun, ungurilor. Avem nevoie de linişte, oameni buni, chiar vreţi să se ajungă la “român contra român”?
Reptilienii, bubulii şi Soroş au probleme mai mari pe cap în zilele noastre decât care stat colectează impozite la Sovata. Oricât ar răcni dinozaurii, asta nu e o invazie, e o luptă intestină.
E român contra român, dacă nu de când lumea, cel puţin de şapte decenii încoace. De când chiar ne-au călcat nişte forţe oculte. E român contra român de la cele zece porunci ale lui Stalin către Ana Pauker, de la alegerile furate din ‘46, de la teroarea colectivizării şi rezistenţa din munţi.
De atunci, România îngropată iese la suprafaţă cam o dată pe generaţie – uneori mai puternic, uneori mai slab, cu misterioasa ciclicitate a cutremurelor de pământ.
Aşa au luat naştere, în ecoul revoluţiei de la Budapesta, manifestaţiile studenţeşti din 1956. Mii de tineri curajoşi au fost judecaţi sumar. Mulţi dintre ei, exmatriculaţi. Alţii, trimişi la Jilava sau Gherla. Tânărul secretar CC al UTC care a cerut pedepsirea “exemplară” a manifestanţilor? Îl ştiţi, are o faţă şi astăzi: Ion Iliescu.
Aceeaşi falie a tresărit când “huliganii şi anarhiştii” au dat tonul colindului din noaptea de ajun a lui ’68, înăbuşit de forţele Securităţii înainte să răsune în faţa ambasadei Americii.
Apoi au fost marile erupţii din ’89 şi ’90. Prima, astupată abil, a doua, înecată în sânge de aceeaşi figură zâmbitoare, cu un cinism care i-ar ridica o sprânceană lui Iosif Stalin. Român contra român şi atunci, fără îndoială.
Pe urmă a fost linişte. Borna de la Universitate nici nu ştiu dacă mai e acolo. Punctul 8 de la Timişoara îl va mai implementa doar timpul, că el nu graţiază pe nimeni.
Dar, după cum v-am mai scris, colegi de generaţie, a cam venit rândul nostru să ne suflecăm mânecile şi să încercăm să tragem macazul.
E în continuare român contra român şi liniştea n-o să unească pe nimeni.
Spre vest e, cu bunele şi relele ei, o lume în care servitorul cetăţeanului refuză o cutie de bomboane, de frică să nu se interpreteze.
Spre est e lumea părinţilor şi a bunicilor noştri, una pe care o cunoaştem atât de bine, în care servitorul satrapiei nu se uită la tine dacă nu vii cu plocon.
O lume aduce bunăstarea, alta o promite şi râde. Nu-i greu să ghiceşti care-i care.
Cum pendulăm noi aşa, deasupra paraclazei dintre civilizaţii, în România o să mai fie român contra român mulţi ani de acum încolo. O să ştim că s-a terminat doar când vom deschide ochii într-o dimineaţă şi în jurul nostru va mai fi, cât vezi cu ochii, ori numai Europa, ori numai Kîrgîzstan.
