VasileAh, vânzoleala din Dragonul Roşu!
Nelocuind foarte departe, mă mai trezesc mergând în Dragon, niciodată cu scopul de a cumpăra ceva anume, mereu ca să scotocesc după chilipiruri (şi, ocazional, ingrediente) într-o aglomeraţie mult mai plăcută decât o să fie vreodată aia din centru. Niciodată n-am învăţat care-i ordinea pavilioanelor şi ce conţine fiecare – peste tot e cinstita bişniţă.
De data asta am fost în labirintul cosmopolit cu o ţintă precisă: în faţa Dragonului 1, la fântâna arteziană, nişte prieteni vietnamezi ai unui prieten vietnamez au deschis un bistro. Vietnamez, dacă nu era clar; al treilea sau al patrulea cu specificul ăsta din Bucureşti, dacă nu mă înşel.
E sâmbătă şi-i aproape de prânz – ora închiderii pentru majoritatea magazinelor din Dragon. Ne rătăcim un pic pe străduţele cu nume hazlii din Fundeni şi intrăm prin spate, exact unde ne întâmpină Pho Rong Viet (n-o să mă obosesc să folosesc diacriticele lor ciudate).
Clipocitul fântânii acoperă sporovăiala unor chinezi care beau bere, râd în chineză şi răsfoiesc documente serioase de la Registrul comerţului. În rest, linişte – cine a avut treabă printre prăvălii a mâncat de mult.
În spatele tejghelei e o ceată multietnică, aragazu-i la vedere iar deasupra e ceea ce pare a fi meniul.
Nu-i deosebit de variat, dacă stau să mă gândesc e doar o mostră a bucătăriei vietnameze pe care am tot răsfoit-o pe youtube, dar oricum nu astea erau intenţia şi pretenţia.
Cerem pe loc celebra supă pho. Recunosc că n-am mâncat-o nici la Toan’s şi nici la Li Wu – prietenul meu vietnamez spune că prima-i mai modernă şi a doua mai tradiţională. Se pronunţă aproape “fă” şi prin urmare nu se foloseşte în construcţii ca “mergem la vietnamezi, o să-ţi placă pho”. 19 lei.
Cerem şi o porţie de bun (încă n-am dat verdictul, dar aşa se cheamă la ei tăiţeii subţiri de orez) cu porc şi nem – de fapt nem ran – pacheţele de primăvară prăjite şi tăiate bucăţi. 19 lei.
Ne ia gura pe dinainte şi cerem şi com rang – orezul prăjit. 19 lei.
Terminăm de cerut şi aşteptăm preţ de vreo două ţigări pe terasa prietenoasă, de birt provincial cu scaune coca-cola. Wokul sfârâie, chinezii râd, fântâna clipoceşte. E cald şi bine. Nici n-am mâncat şi simt că e o sâmbătă satisfăcătoare.
Între timp, prietenul prietenului meu vietnamez ne povesteşte câte ceva despre proprietarii cârciumii, nişte domni care au o afacere similară în Cehia (se vede pe farfuriile branduite), încearcă apele cu Dragonul şi au de gând să se aventureze şi prin centru cât de curând.
Vietnamezăriile îşi fac apariţia rând pe rând.
Pho ăsta e o supă clară de vită & mirodenii, plină de tăiţei laţi, carne feliată subţirel, germeni de fasole şi verdeaţă. Poate cel mai important, pentru prima oară în lungul meu război cu coriandrul verde, reuşesc să-l înţeleg. O fi fiindcă-i într-o combinaţie fericită, o fi fiindcă l-am înecat în sriracha. Din întâmplare se aflau pe acolo şi o limetă proaspătă şi nişte bambus murat. (Mereu mi s-a părut că bambusul lasă în cerul gurii ceva de iasomie.) Fenomenală fiertură, şi eu nu-s omul lichidelor clocotite.
Tăiţeii prăjiţi cu carne şi pacheţele sunt şi ei o învălmăşeală de arome, unele complet diferite de alea cu care-s obişnuit din sosurile amidonoase ale fast-foodului chinezesc. Mult verde – de data asta salată verde şi mentă. Multă arahidă, nişte fulgi de ceapă şi bineînţeles, mult porc pe care wokul l-a transformat în hidrocarburi delicioase. Ăsta a fost felul meu preferat. Mai ales când prindeam o frunzuliţă de mentă şi plesnea de prospeţime în maglavaisul ăla de umami.
Orezul l-am luat acasă. Era complet iresponsabil din partea noastră să deschidem o luptă pe trei fronturi.
În timp ce băgam la jgheab am încercat şi câteva dintre băuturile locului.
Un ceai rece vietnamez (foarte dulce), o limonadă (dulce), ceva pe bază de apă de cocos la cutie (dulce) şi, la sfârşit, o cafea rece vietnameză cu lapte condensat şi gheaţă, tare şi dulce, dar probabil fără ou crud, cum am înţeles că se face în Vietnam.
Au şi cola la 4 lei pentru amatorii de dulce mai neaoş. Şi bere.
Cinstitometrul? Băi, mai venim.
Mâncare: 4/5. Mai multă varietate n-ar strica (Vietnamul e mare şi lung), dar supa-i cuceritoare şi bun-ul e bun, chiar mai bun decât orezul prăjit. Într-o zi am să încerc şi sandvişul.
Băutură: 4/5. Ceva exotic, ceva familiar, totul dulce, nimic exagerat de scump.
Serviciu: 5/5. L-am prins pe băiatul care ştie engleză!
Ambianţă: 5/5. Poate-i chiar prea salubru pentru Dragon, dacă stau să mă gândesc.
Scoruri: 4/5.Am scos din buzunar douăj’ de lei per fel.
Pe de o parte, mi-ar plăcea să ştiu că Pho Rong Viet va fi şi peste ani o bijuterie ascunsă a Dragonului Roşu – pe de alta, în centru l-am putea frecventa şi după-amiaza, iar eu nu-s un tip matinal, cum presupun că nici voi.
Puteţi afla pe facebook orele între care aveţi şanse să-l prindeţi pe Pho Rong Viet deschis, sfârâind, gata să arunce în voi cu o super supă şi alte soul foods de la mama lor din Indochina.
