VasilePriviţi cum şi-au bătut joc de campioana noastră! Vena pulsând la tâmplă, ochii bulbuc şi rânza umflată, prinzând oarece asemănare cu figura din desen, o zi şi-o noapte am avut din nou ocazia să ne văităm: STRĂINII!
Şi am numărat minutele până când, ca un reflex de vomă după o pastilă amară, live la circoteca de seară, binecunoscuţii şacali dresaţi şi-au făcut numărul şi au urlat la lună: cum rămâne cu oţelul fabricat la Reşiţa?, cum rămâne cu genialul inventator român fără care Eiffel n-ar fi putut ridica niciodată turnul ăla fenomenal?
Recrudescenţa acestor baliverne a devenit un fel de reflex: ori de câte ori ceva ne tulbură fragilul ego colectiv, invocăm eroii unui trecut care n-a existat.
Ambele poveşti sunt nişte halucinaţii şaptezeciste, direct din epoca aia glorioasă când dacii sărbătoreau 2000 de ani de la primul lor stat unitar şi laserul secret al lui Henri Coandă băga spaima în tancurile sovietice.
Are rost să vă povestesc cum turnul Eiffel e din fier pudlat, produs în Franţa, cel mai probabil din minereu maghrebian? Şi chiar dacă ar fi fost made in Reşiţa, la 1889 se chema Reschitz şi era un oraş majoritar nemţesc, în Imperiul austro-ungar, care avea întâmplător o oţelărie, şi aia franco-austriacă?
Are rost să şoptesc măcar că invenţia indispensabilă a genialului Pănculescu a fost, cum altfel?, inventată de “Flamura Prahovei” în epoca ceauşistă? Că au scotocit şi alţii în documentele lui Eiffel şi n-au găsit nici o trimitere spre inginerul prahovean? Dar că Gustave Eiffel nu era genul care să-şi nege inspiratorii şi conlucrătorii? (Printre altele, Ion Bocioacă a demontat mitul în cartea asta.)
N-are rost, Vasile. Legendelor nu le pasă de lecţiile tale plicticoase.
În capul nostru, legendele sunt, cum zicea un anonimus de pe internet, “prea frumoase ca să nu fie adevărate”. De-aia nu vor muri niciodată. Se vor întoarce vară de vară, ca ţânţarii la mlaştina neasanată a frustrărilor noastre, ne vor ţiui pe la urechi şi ne vor face furioşi pe duşmanul imaginar al sezonului.
De ce să punem mâna să facem ceva când e atât de uşor să ne închipuim că au făcut ceva moşii şi strămoşii noştri, mai demult, când puricii se potcoveau cu oţel de Reşiţa. E atât de reconfortant să ştii că nu e vina ta, ci a lui Soroş care la un moment dat nu te-a mai lăsat.
Micul Paris. Grânarul Europei. Pavăza creştinătăţii. Grădina Maicii Domnului. Dacă ar exista un psihiatru de popoare, ar avea ce studia la noi. Şi la toate celelalte popoare măreţe şi nobile, condamnate de străini să nu-şi facă niciodată curat în hinterlandul ăsta prăfos cu budă în curte.
Dar dacă ne-am confrunta dinozaurii din dulap, ar fi corect faţă de tinerii anului 2089? Să-i văduvim de o poveste de noapte bună atât de frumoasă: ştiaţi, copii, că pe asfaltul din autostrăzile alea grandioase ale ungurilor scrie “Made in Romania”?
