Cea mai frumoasă zi naţională

1 decembrie. M-am trezit suficient de târziu.
MiG-urile deja au troncănit pe cer, fanfarele au mieunat arămiu,
poporul şi-a luat doza de ţară
anuală şi centenară.

Şi ies pe balcon la întins maiouri
aşteptând vuietul generic al străzii, dar nişte ecouri
neprevăzute se preling pe faţadele de polistiren.

Încep să disting câte un refren:
C-aşa-i românul, Noi suntem români, o sârbă zglobie
şi chiar şi ceva de la Vali Vijelie.

O fi party la alt etaj
sau un Golf tunat cu boxe în portbagaj?
Sigur face primăria o şuşă în parc,
remarc.

Dar ciulesc urechile: stângă, dreaptă,
şi toate simţurile mele se deşteaptă
în aerul rece ca de oţel.

Să moară ce-am pe casă dacă mă-nşel:
au adus ăştia lăutari şi fac chindie
la micărie.

Într-acolo!, urlu ca un corăbier momit de sirene,
şi mă lipesc de căciulă, başcheţi, izmene,
chei, telefoane, ţigări,
liftul, asfaltul, gerul în nări
către linia de finish:
să văd ce serbare câmpenească fac ăştia la Miniş.

Când am ajuns, am văzut şervetul pe clapele
Korgului şi m-au trecut toate apele.

Era doar schimbul de tură;
nu s-a terminat momentul de cultură.

Nu zic că
n-am venit şi pentru muzică
pe trotuarul făcut scenă şi ring de dans,
dar altceva mă ţinea în suspans.

La capătul unei şerpuieli complicate
de fire, furtunuri şi jgheaburi
vălătucite într-un nor de aburi
tronează, radiante şi aromatice,
motivele mele pragmatice,
de fapt unul:

ceaunul,
zeu faraon
în levitaţie peste dalele de beton.

Să ştii vasile că fasolea mai durează, mi-a spus
doamna Mirela, așa că m-am dus
să cumpăr pâine şi să prind pokemoni
printre blocuri.

Când m-am întors în cel mai sfânt dintre locuri,
la micărie,
feerie:
toţi dansau în jurul focului, al fasolii
ca un trib şamanist de oameni-molii.

Era acolo chiar şi Lică, vagabondul, strângea de gât
o buturugă de Neumarkt şi visa că nu-i mai e urât
şi că are fasole când are
el chef şi că are ghete noi în picioare.

Cer nişte mici
să-mi păcălesc pofta,
sunt aşa moi, mustesc, zici
că-s vii.
Care-o fi
secretul? Poate-i fierb în zeamă de oase,
am auzit că asta fac în birturi mai cocoficoase.

Lică se uită când la ceaun,
când prin geam la mine cum mănânc
dar vasilele ăsta vine şi el din Bucureştiul adânc,
n-a avut vacanţe de iarnă la tropice
ca să dezvolte jene filantropice.

Difuzoarele tac, reclama a fost făcută.
Estimez un grad de ocupare al micăriei de 100%.
Ceaunul e dat jos de pe tron, clipocind.
Nu aud pe nimeni bocind
sau să protesteze măcar
faţă de acest regicid necesar.

Piua,
că vine să dea bună ziua
şi poliţia locală
fasolii cu ciolan şi mireasmă domoală.
Salut, fasole, salut, epoleţi şi cu trese.
Lăutarii s-au mutat pe şestache
în sala de mese,

acum o zic p-aia cu un trandafil criaşti la firida mea
şi-şi apleacă frunzâlili jos, lumea mănâncă fasole şi bea
şi se clatină pe ritmul acordeonului.
La picioare le mişună căţelul patronului,
mamiferul cel mai puţin apropiat de girafă.

– într-o zi era să fac o gafă
şi să dau anunţ să-i caut stăpânul, aşa lăţos era. Am decis
s-o întreb pe doamna Mirela care-i faza cu el, mi-a zis,
a râs un pic şi a doua zi era tuns.

Dar am divagat îndeajuns
fiindcă colea
aşteaptă cuminte fasolea.

Fasole cu dafin şi piper, săltată din ceaun cu ibricul,
fasole de care mânca şi străbunicul
când a intrat copil de trupă în armata română sau austro-ungară.
Fasole de care punea tanti Coca la uscat la ţară,
fasole boabe, diferită de fasolea teci,
fasole de care vedeam la TV în anii 90
şi totuşi ştiam exact ce-i.

Fasole cu ciolan şi morcov şi nişte ardei,
fasole de care primeam după şcoală,
fasole din iahnia primordială,

fasole du-o-n centru pune-i papion şi spune-i cassoulet,
fasole la munte, la mare, cu pâine, cu lingura, cu orice,
cu naşii din tren, cu şoferii de autocare,

fasole în general, fasole de mâncare.
Şi cred c-aş putea să o cânt
toată viaţa mea pământească
dar voiam doar s-o las să se răcească.

E vacarm, dar dacă asculţi atent
e şi linişte în întregul stabiliment.
Nimic despre jertfe şi eroi,
despre cât de bine-i c-au murit unii
şi alţii nu, în cine ştie care război.

Gurile-s pline de fasole şi murături,
nimeni nu poate cita din scripturi.
Pula miniştri, canci şefi de stat major,
doar micul întreprinzător

şi în locul tunului,
icoana ceaunului
pe afet,
care ne-a pus fasolea în farfurie
şi la pachet.

Micăria ne e azi catedrală,
e cea mai frumoasă zi naţională.

Şi dacă pica la o dată normală
când e timpul mai înţelegător
cu un fumător,
de exemplu de ziua independenţii,
dar fă-ţi singur fasolea vasile dacă ai pretenţii.