VasileSăptămâna trecută m-am simţit ca la Stockholm sau Berlin în plin Pantelimon, în timp ce ubeream spre casă noaptea cu Omar, care nu prea ştia româneşte.
Din difuzoarele Peugeot-ului lui Omar răsunau nişte ritmuri care mă fermecau, şi nici măcar nu băusem cine ştie ce.
– Ce ascultăm, Omar?
– Muzică arăbească. Dacă vreţi, zchimb, zice el un pic ruşinat, ca şi cum faptul că nu arăt foarte bogat m-ar făcea să par super-intelectual.
– Nunu bosulică, mă alarmez eu, stai chill că-mi place. Voiam să ştiu cine e, să-l caut şi eu acasă.
– Nu ştiu explic, răspunde Omar, stânjenit că nu-şi găseşte cuvintele. P-ormă se luminează la faţă: Djergaz Chazam!
– Ok, şi cum se scrie?, presez şi încep să bag în google “djergaz”.
– În-cer-caţi Sha-zam. Pe telefon.
Am încercat Shazam pe telefon şi l-am descoperit pe Fares Karam, aparent nu doar un nume de ceai medicinal, ci un ins super-celebru în Liban şi împrejurimi, care cântă o variantă pop de dabke, un fel de horă locală pentru nunţi, cumetrii şi dat din buric.
Şi care automat îţi devine familiar, fiindcă muzica lui are o grămadă de mijwiz, strămoşul cimpoiului nostru, al tsampounei greceşti şi al gaidei bulgăreşti, cu diferenţa că n-are burduf, ci tre’ să-i dai tu un suflu vârtos, continuu. (Mergea şi nişte oud, adică cobza noastră.)
Şi care are o soră pe care o cheamă Madonna. Creştini din Levant? Şi mai exotic.
Şi nişte linii extra fredonabile, şi videoclipuri cu gagici.
Înainte să-i mulţumesc pentru injecţia de manele din ţara lui, să-i las cinci stele şi ciubuc şi să-mi văd de viaţa mea, Omar a mai dat un shuffle, ocazie cu care am învăţat şi de unde vine Alin. Cum care Alin? Ăla din ’99-2000. (Pe la 1:25 e refrenul.)
