VasileNu ne mai încumetăm să ieşim din ţară că nu se ştie prin ce furci caudine nimerim. E fucking 2020.
Vasile, unde am putea să mergem ca să ne simţim ca în străinătate fără să ne trambalăm cururile geograficamente în străinătate?
Hai în secuime – aia adâncă, ceva mai câş decât culoarul Sfântu Gheorghe – Tuşnad – Miercurea Ciuc, pe care l-am bătut ani de zile. Dar tot ţinutul apei minerale, al brazilor înalţi, al băilor în ciubăr, al basmelor cu apartheidul pâinii (care-s basme, dar presupun că se mai uită ei şi la om…).
E abia iulie. Stăm în Ivó / Izvoare, lângă Odorhei, nu spun exact unde ca să nu găsesc ocupat data viitoare. Gazda, primitoare. Împrejurimile, la fel. Drumeţii sănătoase peste dealurile din jur, cu tei sălbatici încă în floare şi aluni încă necopţi.
Noaptea, 9 grade în toiul verii, stele cu carul, staţia spaţială şi cometa Neowise în toată splendoarea lor, fără binoclu sau alte artificii. Păcat că n-am învăţat să fac poze fancy cu expunere lungă.
Of, bine, am stat la domnu’ Zsolt. Căbănuţe de lemn dichisite şi un mic dejun grandios în aer liber. Drum decent şi un pârâu clipocitor.
Învăţ ce înseamnă településünkön, probabil cel mai haios cuvânt din toate limbile lumii.
Nu, nu e o formă de telemea cu şuncă şi extra toping.
Şi brusc mi-e din nou foame. What to do.
Tocana vânătorească de la Árpád Háza (în Zetelaka / Zetea, la poalele barajului) e o poezie.
M-a literalmente omorât şi reînviat acest örösboros őzpörkölt adicătelea tocană de căprioară. Nu ştiu câţi amatori de vânat umblă pe aici, dar crede-mă pe cuvânt, puţine cărnuri de pe lumea asta au aşa un şarm. Puternică, pământoasă, umami, la răscrucea dintre vită, ficat şi mânătarcă. O tăvăleşti prin sosul ăla păstos, acid şi sărat, cu roşii, piper şi boia, închini o afinată în cinstea vieţuitoarei jertfite la ceas oprit de lege şi de datini etc. etc. şi mănânci şi plângi. Mănânci!
Altfel, nici ciolanul gigantic, cu hrean, al lui Arpad nu e de evitat pentru un carnivor pus pe treabă. Ciorba de fasole e o minune densă. Supa pescărească (inconfundabila halászlé îngroşată cu peşte mărunţit) e, din păcate, mult mai puţin iute decât cere stasul – of, gusturile placide ale românilor. Iar cinstita slănină prăjită le încoronează pe toate, în afară de clătitele cu pălincă. Au clătite stropite cu pălincă. Şi bere cu sirop de afine. Bravo, Arpad.
Ah, şi varză secuiască, care e de fapt varză Székely, după un gagiu József Székely din secolul nouăşpe căruia îi plăcea să amestece gulaşul cu varza. Cinstită, dar până la urmă doar o varză cu carne ca la tata acasă.
Între mese e o distanţă precaută, chelneriţele zbâr-nâ-ie iar muzica e exact cum te aştepţi să fie într-un restaurant serios (oldies generice în surdină).
În celălalt capăt al parcării e un minimarket de unde îţi poţi lua pastă de dinţi, ciocolată de casă şi Csíki Sör pentru obligatoriile cântece de munte în jurul focului.
Barajul Zetea poartă în spate un lac numai bun pentru o bălăceală rece ca gheaţa.
Şi pentru campat cu rulota, de care io însă n-am. Şi pentru plutit cu caiacul sau prins păstrăvi. La magazinele din sat se vând permise de pescuit. Pe mal se închiriază caiace.
Öreg Szivacs (în Ivó / Izvoare) e o orgie cu păstrăvărie.
Celălalt birt pe care l-am frecventat cât am făcut purici prin zonă m-a intrigat. Bătrânul burete. Ce dumnezeului e un bătrân burete? Ah, am înţeles, burete e cum spun ei la beţiv. Deci Bătrânul Drojdier – pensiune şi crâşmă cu păstrăvărie ataşată.
În timp ce o păstrăvărie-uzină, să-i zicem Albota, te îmbie cu 7000 de feluri pe bază de păstrăv (şi portofele din piele de păstrăv, cre’că, dacă întrebi), micul Szivacs mizează pe simplitate. Păstrăv. Avem păstrăv. Vrei păstrăv, vasile? OK.
E prins pe loc, dat prin mălai şi prăjit în untură de porc fiindcă suntem totuşi în secuime, unde toate cuvintele cu -tarian sunt înjurături de mamă. Crispy-onctuos.
Înoată bine cu un smântâno-mujdei gros şi rozaliu, un pocăluţ de Székely szikra, o ciorbă cu tarhon murat, o terasă însorită şi (ca peste tot în colţul ăsta de lume) un staff de unguri voioşi cu purtare ireproşabilă.
Dacă nu te-ai săturat cu peşte prăjit în untură, poţi să încerci platoul tradus ca “Preferinţa lui Öreg Szivacs”, o crimă împotriva umanităţii cu vreo cinci feluri de carne, inclusiv cea mai comfort food de pe lumea asta, cotletul de porc umplut cu un brânzet bogat şi dat prin panadă, care poate oripila un om care ţine regim la 20 de kilometri distanţă. Restul cărnurilor sunt mixt-gril bănăluţ, de care ai şi acasă, dar cotletele alea pot fi comandate şi separat şi fac toţi banii. Prăjite tot în untură, pun pariu.
Contraintuitiv, dar peste tot în semi-ţara asta, cartofii pai sunt din ăia congelaţi iar wedgeşii (cartofi steak, cum le zice aici) proaspeţi. Lumea pe dos.
Bonus: câţiva mici (rezonabil de gustoşi şi zemoşi) de vânat, emanând tot moscul sauvage al pădurii, plate-uiţi elegant cu nişte germeni de ceapă. Obor’n’turf.
Câţiva km mai la vale, în Küküllőkeményfalva (citeşte-o p-asta bos) / Târnoviţa, am găsit magazinul de prezentare al unui producător local de îngheţată.
Ca orice judeţ cu vaci de lapte, şi Harghita are o fabrică de îngheţată – Ati Cream – ale cărei produse ieftine şi oneste se găsesc în ABC-urile săteşti. Gelateria-outlet a lui Ati Cream străjuieşte trecătoarea spre Zetea, momindu-i pe cicloturişti (sunt mulţi p-aici) cu, printre altele, ai ghicit, n-avea cum să lipsească, îngheţată de prune. Adorabil.
Steagul bleu-auriu fâlfâie peste tot, porţile sunt sculptate frumos, hai că ştiai asta deja despre secui. Io-ţi prezint aicea ineditul. Îngheţată de prune direct din fabrică. Şi poţi s-o presari cu ce vrei tu.
“Muntele sfânt al secuilor” e o ciudăţenie pe care, dac-o vezi prin ceaţă, nu ştii în ce timp şi loc s-o plasezi.
Câţiva kilometri pe un drum asfaltat cu simţul răspunderii (mult mai bun decât ăla până la Sfânta Ana, de exemplu) şi am ajuns la cabana Mădăraş, pe muntele bătrân, domol şi probabil doldora de urşi cu acelaşi nume. Înseamnă “păsărica” în maghiară şi e un nexus local al sporturilor de iarnă şi cunoscut loc de pelerinaj.
Suişul până în vârf, vreo 45 de minute pe o potecă pietroasă printre conifere pitice, e tablou rupt din Skyrim. Sau, dacă nu-ţi plac jocurile, din altă fantezie glaciară cu mamuţi şi dragoni. Din ASOIAF, gen.
În vârful muntelui, de unde se văd toţi Carpaţii în toate direcţiile, e o pădure ciudată de totemuri. Stâlpi ciopliţi, cruci, borne, panglici. Alfabetul ăla runic grozav cu care se mândresc secuii. Maiestuosul turul, simbolul dinastiei arpadiene (oare de-aia se cheamă Păsărica?). Contre jour.
Roşu, verde, Ungaria mare, fulare de fotbal, d-astea.
N-am cercetat istoria acestui vârf vulcanic şi de ce a devenit un buric al romano-catolicimii ungare, dar emană mai degrabă un fior de cimitir şamanist din epoca pietrei târzii, rămas undeva în afara timpului. Asta cu tot cu pâlcurile de turişti. Chiar şi cu hârtia aia igienică boţită în spatele unui ienupăr mai mare. (Ce, credeai că doar la români?)
Update: nu, ceilalţi vizitatori de pe munte nu ziceau “io nu pot” din solidaritate că mă vedeau obosit, ziceau jó napot pentru că aşa se zice la ei.
Rezervaţia de animale sălbatice din Ivó / Izvoare n-a fost mare brânză, dar anexa ei gastronomică are brânză bună şi cârnaţi de cerb.
Hai Vasile să pozăm animalele în toată gloria lor sălbatică! Dăm un telefon la proprietarii moşiei şi ne lipim la un grup de gospodine vorbăreţe şi copii urlători. Eşecul expediţiei e garantat. Printre mesteceni, călăuza ne povesteşte cu lux de amănunte ce animale minunate au văzut alţi turişti înaintea noastră.
Cu toate astea, am ginit un muflon în depărtare. Şi, la un moment dat, o ciută panicoasă a tropăit razant pe lângă mine şi bineînţeles că am surprins în poză doar un cur înceţoşat şi p-ormă am şters poza din greşeală.
Una peste alta (bine unşi cu spârcâz anti-căpuşe pentru că borelioza nu e banc) drumeţia de vreo două ceasuri pe un imens domeniu păduros-mlăştinos a fost o întoarcere binevenită la rădăcini. Un eşec de succes. Plus că am văzut hribi şi râşcovi.
Aceeaşi moşie deţine un shopuleţ cu cârnaţi produşi chiar din animalele sălbatice pe care le-am ratat mai devreme, plus gemuri, siropuri, brânze şi pălincă de cireşe de undeva din judeţ. Nu cred că există vreun dubiu că sunt delicioase şi că Vasile a rupt cardul ca un copil cu card într-un magazin de bomboane care bomboanele sunt cârnaţi.
Tot pe acolo e şi o herghelie pentru pasionaţii sportului cu patru bulane şi coadă. N-am fost, nu ştiu, fun fact: mi-e frică de cai.
Profităm de poziţia strategică a Izvoarelor ca să dăm o raită repejoară la Parajd / Praid şi la învecinatul Korond / Corund, unde adie deja un aer de turism mainstream.
Sigur, e hazliu să cobori în burta pământului cu un autobuz puturos iar ocna în sine e impresionantă. Înăuntru sunt numa’ multă sare, tiribombe şi câteva prăvălii de doi lei. Să moară ce-am pe casă, în ditamai salina Praid toate veiozele de sare sunt din alea oribile, roz, minerite de minori prin văgăunile Pakistanului.
Abia afară din salină, la marginea cvartalului turistic, am găsit veioze de sare de Praid, gri şi modeste, pentru toată lumea. Nu, nu au absolut nici un beneficiu pentru sănătate şi se încing periculos, dar arată funky. Plus că susţinem sărăria locală.
Surprinzător, pe strada mare a Corundului a fost chiar uşor să găsim câteva gherete cu ceramică adevărată printre măşti africane, pulometre şi flamingi. Neguţătorul cunoştea Oborul pe de rost, dar era cam supărat pe el. I wonder how, I wonder why.
Plecăm cu oale, ulcele şi un steguleţ secuiesc de atârnat la oglindă până trecem înapoi în Moldovalahia, unde îl dăm jos să nu ne bată vreun dinamovist.
Székelyudvarhely / Odorheiu Secuiesc e un orăşel fermecător, dar neluminat de steaua norocoasă a lui Vasile.
Parcare moka pe timp de seară, un parc frumos pe o coastă de deal, bloculeţe ţiglate şi case vechi de funcţionari imperiali cu curţi interioare. Plimbare bună.
Din păcate, cele două locuri unde socotisem că o să descind – ilustra cofetărie Alexandra şi filiala locală Csíki Söröző – n-au avut bafta să mă primească. La prima era ditamai coada iar a doua funcţiona cu numa’ patru mese şi nu răspundea nimeni la numărul pentru rezervări. Oftat lăuntric. M-am întors la ciolanul lui Árpád. Beter lűk nekszt tájm, cum zice o veche vorbă secuiască. Regret că nu pot să-ţi arăt mai multe poze cu haleu.
La întoarcere, un scurt ocol pe la Uzon / Ozun, în Covasna, pentru o vizită la Hanu Paprika.
Care nu e deloc o capcană de turişti, deşi cam aşa arată, ci chiar locul unde se prepară cel mai bun gulaş de partea asta a Tisei. Splendid gulaş. Îşi merită renumele. Popor care ai inventat zeama asta brutală, te salut.
Pörköltul cu csipetke nu-i chiar ca ăla de căprioară, dar luptă onorabil pentru un loc în top. Somloi galuska (desertul casei, o construcţie de pandişpan cu frişcă ş.a.) nici nu mai are sens, nu că e ceva în neregulă cu ea da’ vine după gulaşul ăla. Szorry.
Tot la Ozun, pâine gigantică cu cartofi de pe marginea drumului. Obţinută, contrar miturilor, pe cale verbală.
Szia, Székelyföld.
