Utopia Balcanica

7 ceasuri (mai mult sau mai puţin) româneşti pe care le poţi purta în zilele noastre

Senzaţia aia când răscoleşti într-un morman de vechituri la târg şi găseşti un nume familiar. Senzaţia aia când amanetul de lângă păcănelele de lângă farmacie habar n-are ce vinde. Complicitatea aia care se naşte când dai mâna cu un alt pasionat şi vă recunoaşteţi tinichelele. (Glumesc. Nimănui pe lumea asta nu-i pasă ce ai la mână.) Un om căruia îi plac ceasurile trece prin multe senzaţii.

Bineînţeles că e o fiţă, trăim în epoca ochilor beliţi în smartphone şi nimănui nu-i mai trebuie ceas (dacă nu e scafandru). Chiar şi dacă ne-ar trebui brusc ceas în viaţa de zi cu zi, un Casio de 300 de lei măsoară ora mai bine decât un Rolex.

Dar hei, altora le plac maşinile, de parcă ar avea sens să conduci altceva decât Sandero în Bucureşti. Aceleaşi nevoi umane: de design, de tehnologie, de istorie, de umflat în pene, de apartenenţă la o castă.

Fie că te-a tăiat vreun fior patriotic sau doar vrei să susţii economia locală, la un moment dat o să-ţi spui: hm, n-am în colecţie nici un ceas românesc.

În afară de mitul mărcii americane Benrus*, printre fondatorii căreia s-a numărat un evreu emigrat din Iaşi când era mic, mai nimic nu leagă ţara noastră de orologerie în primele ţâşpe sute de ani. Deh, n-am avut tradiţie, nici de meşteşugari, nici de oameni grăbiţi undeva.

(*Fun fact: Benrus au scos la un moment dat nişte modele care se chemau Citation, cu un mic logo în roşu-galben-albastru, care evident că îi extaziază pe ceasofilii români. Din păcate pentru ei, seria era dedicată calului de curse cu acelaşi nume iar tricolorul sugera uniforma jocheului.)

Singurele ceasuri de mână româneşti pre-89 despre care ştiu eu (dacă nu punem la socoteală nişte demersuri artizanale răzleţe ale saşilor înainte să fugă din Ardeal) au fost făcute de uzinele Mecanică Fină din Bucureşti. Unele se chemau Orex şi aveau mecanisme chinezeşti sau ruseşti, iar celelalte (electronice) au fost botezate Cromef şi Optimef – cuarţ-limbi şi cuarţ-LCD. Cele din urmă aveau motoare fabricate in-house, sub licenţă americană. Nice. Din când în când, câte unul mai apare pe OLX sau pe tarabe şi nu-i încă scump, pentru că uzina a pompat destul de multe. Ca orice produs al industriei comuniste, erau piese de duzină, başca un pic demodate din start, da’ îţi făceai, vorba lui Bleonţ, treaba cu ele.

Acum că trăim vremuri mai bune, deşi poţi să-ţi cumperi ce ceas vrei din oricare colţ al lumii, câţiva români încearcă orologeria cu degetul, fie şi numai ca designeri sau montori de piese din import.

(Prin 2015 a fost chiar şi un zvon că italianul care a cumpărat Mecanica Fină ar vrea să repornească manufactura de ceasuri. Doar un zvon. Sorry.)

În cele ce urmează o să trec în revistă toate brandurile de ceasuri mai mult sau mai puţin “româneşti” care par să fie active pe interneţ şi pe care, poate, cineva ar putea să vrea să şi le cumpere.

Cu aprecierile şi bombănelile de rigoare, bazate pe ce văd online, că încă n-am nici unul, şi pe gustul meu, pe care unii l-ar putea considera excentric.


Noah (Cluj)

Într-o ţară aşa păduroasă nu putea să lipsească un experiment eco-lemnos, à la Holzkern. Ruben şi Iosif de la Noah fac nişte ceasuri din lemn cu mecanisme elveţiene Ronda (cuarţ), de dimensiunile unor mici tigăi – pentru că aţi ghicit, lemnul nu se pretează la subţirimi.

Sursa: facebook

Partea proastă e că nu văd pe cineva lăsând un ceas de lemn moştenire nepoţilor. Mă îndoiesc că lemnul (chiar şi esenţele tari, tropicale pe care le folosesc băieţii) ţine prea grozav la bătaie, apă, soare, nisip, frecuş, bătaie. Pentru bătaie îţi trebuie un G-Shock.

Preţurile sunt oneste spre măricele pentru un ceas adresat mai degrabă yuppieşilor decât patronilor. Vreo 200 de euro, urcând până la 1600-ish pentru modelul din abanos cu aur şi diamante (dar tot un cuarţ de 20 de dolari înăuntru). Potrivit prezentării de pe site, pentru fiecare bucată vândută se plantează un copac, ieei.

Cinstitometru: 7/10. Nimic nemaivăzut. Măcar logoul e frumos şi o parte consistentă din ceas se fabrică în România.
Aş cumpăra? N-aş mai merge în parc de frica ciocănitorilor.


Optimef (Bucureşti)

Ce faci când vrei să învii un nume nostalgic, cum au făcut gagiii ăia cu bicicletele Pegas şi uite ce succes au avut?

Lui Andrei & Bogdan nu le-a fost greu să aleagă numele nostalgic din cele 3 care au existat. “Orex” a fost blocat în justiţie de Rolex (adio, visul meu de a scoate un brand de ceasuri Lolex). “Cromef” sună ca ceva ce ar spune Scooby Doo. A rămas Optimef.

Sursa: facebook

Primul model, Fărăzece, are nişte gimmickuri simpatice – de pildă tuşa de oralitate (şi 10, fără 10…) a cifrelor de pe cadran. Belşugul ăla de gradaţie care-i dă un look de apometru. Minutarul inelat, pe care sigur l-ai mai văzut pe vreo Omega sau pe vreun Vostok. Şi nu-i extrem de scump, adică zilele astea poţi să-l iei cu 650 de lei. Înăuntru e un ultrabanal cuarţ Miyota şi toată asamblarea are loc la Hong Kong, dar ştiai deja că nu dai banii ăştia pe tehno-măiestrie, ci pe brand, şi ca să-l porţi cu helanca preferată la o premieră de film european deprimant. (Dacă eşti d-ăsta care vrea ceasu’ ceas, cu un buget similar îţi iei un Orient automat.)

Modelul nou e doar puţin mai scump şi bate nişte apropouri bauhaus – cam prea în formă de cruce pentru mine, totuşi. Saitul Optimef e aici.

Cinstitometru: 7/10. O bună parte din succesul antreprizei cred că vine din găbjirea singurul brand istoric românesc de ceasuri de mână care mai era recuperabil. Măcar au făcut-o nişte artişti.
Aş cumpăra? Dacă vreau un ceas iconic, mai bine caut un Mondaine. Dacă vreau un ceas românesc ochios şi hip, Optimef sună bine. Da’ să-l şi pipăi înainte (nu-mi dau seama din poze cât e de solid).


Dapix (Bucureşti)

Când te plimbi pe plaiul brandingului autohton, ştii că o să calci într-un ceauşisto-păşunism cu daci. De data asta se cheamă Dapix, de la un rege dac foarte viteaz (mă rog, un şef de trib din Sciţia Mică menţionat o dată de Dio Cassius). Adevărata vitejie? Numele “Dapix” pentru un ceas. “Dapixuri nu faceţi?”

Intrăm pe site. “Cadranul este rotund, întocmai ca marele templu circular de la Sarmisegetusa Regia…” Nuff said. Stângăcia copywriterului sau o insultă subtilă la adresa educaţiei precare a daco-fanului mediu? Nu vom şti niciodată.

Altfel, Dapix nu-i deloc atât de rău pe cât te aşteptai.

Ignorăm primul model, Carpathica. Probabil e un ceas OK şi el, dar nu pot trece peste faptul au imprimat pe cadran, ca siglă, clipartul ăla generic cu muntele.

Ne uităm mai bine la cel mai recent model, Hebros.

Sursa: facebook

Chiar şi branding-wise, nu mai e ceas de tarabă. A scăpat de logoul de 2 lei şi a adoptat un toponim pe care nu-l recunosc din prima ăia cu 4 clase. E un diver cu un angrenaj automat Seiko, WR 300m, supapă de heliu, geam de safir. Pe plaja de preţuri unde am înţeles că se tolăneşte Hebros ăsta (800? 1000? – cred că depinde dacă ai mai luat de la ei), e un gheşeft bun. Alternativa e Invicta, şi oricum ceva îmi spune că nu îţi câştigi existenţa din pescuit perle.

Înţeleg şi că unul dintre întreprinzători e chiar urmaşul unui inginer de la Mecanică Fină şi se pricepe la ceasuri. Asta-i mai convingător decât povestea din interviurile Optimef – “am decis să facem ceasuri pentru că bunicul avea o Raketa”. Guys, 90% din bunici aveau o Raketa. Mai erau doar bunicii şmecheri, cu Doxa.

Site-ul Dapix e aici, dar până acum tot ce au scos a fost în serie mică şi s-a vândut pe bază de liste de aşteptare. Sunt convins că poţi afla mai multe dând un telefon.

Cinstitometru: 8/10. Un ceas semi-românesc cinstit care n-are mecanismul unui ou Kinder? Domo arigato misuta robotto.
Aş fi cumpărat? Scafandrul? M-aş fi bucurat dacă mi-l lua cineva de ziua mea. Celălalt model? Nup.
Ce nu înţeleg? Dacă tot scoţi tiraje mici, de ce nu românifici şi discul cu zilele săptămânii. Sau poate aşa se zicea în limba dacilor, Moni Tuerţi Wedcuri Thui…


Stemata (Urziceni)

În general, ceasurile SE DUC la Urziceni, de-aia mi se pare haios şi inedit că unul a făcut călătoria în sens invers, chiar şi numa’ poposind acolo dinspre Shenzhen sau alt port îndepărtat.

Când m-a spamat prima oară Zuckerberg cu o reclamă la Stemata, n-am putut rezista şi l-am poreclit tot felul de porecle ca Pateu Philippe sau Audemars Mămăliguet. În fond, e o pastişă de Royal Oak da’ fără şuruburile alea de hublou, cu omniprezentul cuarţ Miyota înăuntru. Deci tot o fashion-zdrăngănea, lucru sugerat şi de mesajele de pe site cu “eleganţa sportivă”.

Vestea bună? E disponibil în multe culori asortabile şi nu e scump (în prezent începe de la 550 lei pe site) dacă pui în balans toată logistica şi tot brandingul…

Sursa: facebook

…cu faptul că cumperi un nume, un cadran şi gravura de pe spate. Carcasa şi mecanismul se găsesc de-a gata prin tot felul de angrouri orientale.

Măcar autorul brandului – un tânăr arhitect care a mai făcut nişte bişniţă cu ceasuri – a ştiut să-l aleagă din vasta ofertă a dragonilor de la răsărit. E chiar un ceas bun dacă vrei să ai la mână ceva ochios, amintind vag de un ceas care costă cât o garsonieră da’ fără stigmatul de spărgător de seminţe asociat “replicilor 1 la 1 identice cu originalul boss”.

Cinstitometru: 6/10. Puţin mai multă transparenţă pe site (unde-s făcute? cât din proces a avut loc la Urziceni?) i-ar satisface pe ceasofili.
Aş cumpăra? Dacă aş şti că-i dintr-un oţel serios. Şi dacă în loc de “nox caelo” – care înseamnă “noapte cerului” aka ce păţeşti când bagi “night sky” în google translate – ar avea un twist umoros gen să scrie “Urziceni made” pe cadran. Măcar acum, cât n-avem nici o lege care să reglementeze acest indicativ prestigios.
Update: l-a purtat Măruţă. Acum nu mai suntem în target.


Peren (undeva în Elveţia)

Peren e iniţiativa din Elveţia a unui băiat plecat din Făgăraş, care şi-a lipit sigla pe nişte ceasuri swiss adevărate. Implicit, e prima marcă din categoria aproape-lux de pe lista noastră (dar românească doar aşa, cu sufletul).

Pe siteul Peren găsim acum trei modele, un quartz oribil pentru vampiri, în negru şi roşu, un automatic frumuşel cu iz de diver vintage botezat Nera, inspirat de un lac din Cheile Nerei, şi extrem de proaspătul Hintz, care poate fi precomandat şi costă 450-500 de euro. Ăsta din urmă e un omagiu adus lui Eugen Hintz, ceasornicar sas din Ţara Făgăraşului care asambla ceasuri elveţiene acum o sută de ani. De acolo şi designul puţin dezlânat, dar vizibil retro-militar al cadranului şi al limbilor.

Sursa: facebook

Pentru că, probabil, ceasornicăria lui Hintz era între două standuri cu magneţi de frigider, nu puteau să lipsească brandingul cu “Transylvania” şi un logo care sugerează dantura lui Dracula (sau o siglă de Logan sau un desfăcător de bere sau mustaţa lui Ţiriac). Plus doza obligatorie de bullshit despre aparent singurul cerc care a existat vreodată, ăla de la Sarmizegetusa, zis şi “the most accurate calendar of its time and the pillar of modern timekeeping”. Groaznic, dar măcar aici are o umbră de noimă, fiindcă a fost transformat într-un secundar haios.

Partea bună? Mecanismul e un ETA (ex-Unitas) clasic, folosit cu încredere de producători consacraţi de ceasuri semi-scumpe, ca Tissot. Şi e cu întoarcere manuală.

Cinstitometru: 7/10. Dacă mă întrebi pe mine, un ceas aşa profi merita un branding mai sofisticat. Povestea cu Hintz e chiar sexi da’ dup-aia te plesneşte cu două panoplii diferite de clişee jenante. Daci şi Dracula. Serios.
Aş cumpăra? Nu mă grăbesc, că nu-s fan daci sau Dracula, dar e o alternativă perfect viabilă dacă te-ai sastisit de, să zicem, Atlantic, acel Old Spice sau Brut 33 al ceasurilor.


Matteo Ferari (Bucureşti)

În orice clasament există un “shit tier”, iar aici întâlnim ceasurile-gablonţ 100% chinezeşti, 100% de unică folosinţă ale brandului bucureştean Matteo Ferari. Să zicem că logoul “mitologie la beţie”, cu două lupoaice, doi romuluşi, doi remuşi, ar putea trece drept un logo legitim, dar “Ferari”? Puteai să-i zici direct Matteo Ştift, întreprinzătorule anonim. Nu e literalmente nimeni în Italia pe care să-l cheme Ferari.

Mă întreb dacă chiar erau luate toate numele reale de italieni sau urmează o extindere a portofoliului cu Matteo Lamborgini şi Matteo Agfa Roneo Giulieta.

Sursa: facebook

Magazinul online Matteo Ferari (duamne, zâmbesc numai când îl văd scris), dotat chiar şi cu mărturii false de la clienţi stock-photo, ne strepezeşte dinţii cu un belşug de modele: de bărbaţi, de gagici, de copii, de plastic, de aluminiu, de piele, imitaţii ale unor forme consacrate sau făcături originale. Dar vrei oare să-ţi cumperi echivalentul ceasornicăresc al tenişilor Didibao? Chiar şi în clasa de preţ 50-150 de lei există ceasuri adevărate. Ia-ţi un Q&Q. Posibil să prinzi, la banii ăştia, un SmileSolar d-ăla hip, din plastic reciclat, care nici măcar n-are nevoie de baterii.

Cinstitometru: 3/10. “Matteo Ferari”. Lasă asta să-ţi ardă pă scoarţa cerebrală. “Ferari”.
Aş cumpăra? Poate, pentru un party cu tema “bazarul de la Obor în 2001”.

Anexă: Francesca di Geneva (Bucureşti)

Brand soră al lui Matteo Ferari, probabil defunct, are un site defect. E amuzant că vindeau şi Orienturi, probabil ca să stârnească nişte încredere.

Sursa: maroko.ro

Cinstitometru: idem.
Aş cumpăra? Nujtu boss tu ce crezi.


Augustin (Pucioasa)

Am uitat COMPLET de Augustin din Pucioasa şi am fost chiar tras de urechi pentru asta, pentru că până şi Stallone şi Papa Francisc (via Viorica Dăncilă) au primit câte un ceas de la Augustin.

Augustin Matei e un domn talentat din Pucioasa care asamblează nişte ceasuri cinstite, cu mecanisme automatice ETA (genul zdravăn şi low-cost, care a dus la o înflorire de micro-branduri în întreaga lume), le bibileşte cu miniaturi migăloase, mesaje personalizate & co. şi încasează, în funcţie de amploarea bibilelii, între o mie de euro şi multe mii de euro.

Sursa: facebook

Unele ceasuri sunt chiar sexi-spectaculoase. Altele, de un kitsch răcnitor. Altele, de un kitsch răcnitor asumat, perfect onorabil, de pildă ceasul cu Răpirea din Serai de anul trecut. P-ăla chiar îl cumpăr dacă-l găsesc la consignaţie peste douăj’ de ani.

Cinstitometru: 7/10. Omu-şi cunoaşte nişa nouveau riche. Din păcate, gusturile nişei nu-s cele mai rafinate, am văzut în galeria de pe site multe atrocităţi.
Aş? Nu ştiu. Vreau un ceas de la un brand care a dat lumii un ceas care a fost atins la un moment dat de Viorica Dăncilă?


Bonus: “Rosseau Raymond”

Dacă ai aşa ceva prin casă, felicitări! Ai fost (sau cineva drag ţie a fost) victima unei ţepe celebre din anii 2000, când un gagiu de origine incertă organiza nişte târguri pompoase unde vindea aceste minunate marafeturi manciuriene la “mega reducere”, aşezate în vitrină printre ceasuri autentice, gen Raymond Weil, care însă nu erau la mega reducere.

Sursa: interneţ

Cel mai amuzant e că aceste târguri nu aveau loc în cortul Circului Bellucci pe vreun maidan, ci la Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Păstrează-l cu sfinţenie, e un crâmpei de istorie, bucăţica ta din Vestul sălbatic al tranziţiei. Şi are înăuntru un mecanism automat chinezesc care încă merge, dacă nu l-ai purtat de mai mult de zece ori.

(Nu ştiu dacă brandul Rosseau Raymond a fost inventat special pentru schema asta sau era pur şi simplu un brand chinezesc al epocii, dar socot că merită un loc de onoare în constelaţia ceasurilor româneşti.)

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Abonează-te

Scriu aici din an în paşti. Acum poţi primi o notificare prin email din an în paşti!
 

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net